| |
 SITUAȚIUNEA |
|
Andrei PLEȘU | nici așa, nici altminteri
Mineriada de hîrtie
România trece printr-un periculos acces de febră. În curtea Securității a fost aruncată o grenadă cu inelul tras, dar cineva de acolo a avut agerimea de a o arunca înapoi, așa încît explozia să aibă loc tot în ograda "civililor". Comunismul, cu toate relele lui, pare să fie, după ultimele dezvăluiri, produsul "elitelor" autohtone, respectiv al actualei "societăți civile". Chestia cu "moarte intelectualilor" n-a avut efectul scontat. Dar putem organiza acum o amplă operațiune de murdărire a lor. Îi putem lichida moralmente, cu rezultate spectaculoase. Pe de o parte, îi azvîrlim astfel în gheara oprobriului public (ei sînt vinovați pentru tot, ei sînt marii trădători, marile lichele, coloana a cincea a Securității) și, pe de altă parte, la adăpostul acestei noi mineriade de hîrtie, securiștii înșiși și comanditarii lor pot să doarmă liniștiți, dacă nu chiar să chefuiască euforic. Sînt "marginalizați". Sînt descărcați de vină, amînați pentru judecata de apoi. Elitele, organizate în "grupuri de presiune" și în "rețele" subversive, elitele moralizatoare, găunoase, cu prestigii măsluite și cu operă nulă, elitele putrede sînt responsabile pentru toate nefericirile poporului. Ei, elitiștii, ei, care fac pe "judecătorii națiunii", ei trebuie să dea socoteală pentru colectivizarea agriculturii, pentru Canal și pentru Pitești, pentru arestările și deportările din anii 50, pentru tezele din iulie, pentru cenzura ideologică și pentru foametea anilor 80. Ei l-au omorît pe Gheorghe Ursu, ei l-au bătut pe Paul Goma, ei l-au arestat pe Radu Filipescu, i-au terorizat pe Doina Cornea, pe Mircea Dinescu și pe Dorin Tudoran, și au înnegrit zilele lui Dan Petrescu și ale lui Gabriel Andreescu. Odată demascați, acești răufăcători, acești campioni ai masochismului (căci au lucrat constant împotriva lor înșiși), țara va intra în ordine. Vom putea construi o Românie nouă și curată. Cu Vadim Tudor vicepreședinte al Senatului și, poate, președinte, cu Ilie Merce parlamentar, cu Pleșiță invitat la televiziune ca expert în democrație, cu șmecheri prosperi, lepre obraznice și hoți veseli. Tot soiul de frustrări și resentimente, tot soiul de antipatii și răfuieli private sînt ambalate în vestmîntul nobil al campaniei pentru "adevăr". Uneori, cîntărind calibrul noilor activiști, am impresia că asist la o cruciadă a repetenților, bucuroși că au prins, în sfîrșit, un moment prielnic pentru a da de pămînt cu "tocilarii". Nu mai vrem "repere", "modele", portrete paluzibile. Vrem să ne bălăcim cu toții în zoaiele marasmului etic și ale mediocrității împărtășite! Cei mai slabi de înger sînt deja în comă. Ici-colo se aud voci patetice: "Nu mai credem în nimeni!", "Totul pute!". Realitatea e o combinație asfixiantă de vomisment și fecală. Ne putem imagina cu ușurință un ecran de televiziune pe care apar, solidari, membrii Comitetului Central al PCR și capii Securității, strigînd, ca altă dată Dinescu și Caramitru: "Am învins!".
O mulțime de petarde aiuritoare au explodat, de la o vreme, pe ecranele televizoarelor și în paginile ziarelor. Observatorul curios și neimplicat are dinainte o materie de studiu fabuloasă. Un întreg fișier de etică, sociologie, caracterologie, metafizică și teologie i se oferă abundent, spre analiză și reflexie. Din păcate nu sînt neimplicat, iar curiozitatea mea "științifică" e obosită. Dar trebuie să spun că lucrul care mă tulbură cel mai mult, din toată această tevatură, este ușurința cu care se pun în joc vieți și destine, frivolitatea cu care se distribuie zvonul, ipoteza, speculația ludică, pura (impură) opinie. Oricine poate spune orice despre oricine. Nu există amendă, nu există răspundere, nu există măsură. S-a dat drumul la libertatea de a imagina scenarii și culpabilități multicolore, ca într-un delirant joc de societate. Ne jucăm de-a îmbrîncitul în prăpastie, "în doi, în trei, în cîte cîți vrei". Prelucrăm teme dostoievskiene cu verva lui Labiche. Suspiciunea generalizată e de rigoare, condamnarea promptă a "aproapelui", chiar dacă aproximativă sau arbitrară, e la îndemînă.
În capul meu, judecata purtată asupra cuiva nu are consistență și sens, decît dacă se bizuie pe probe limpezi, puse pe masă odată cu verdictul. Deducțiile sofistice, bănuielile vagi, combinatorica mentală aventuroasă nu ajung pentru a incrimina un om. Riști să comiți un asasinat moral, să pui un om cumsecade sub un stigmat dezonorant. Riști, cu alte cuvinte, să devii mai vinovat decît cel pe care îl acuzi. Putem închipui și o situație în care dovezile sînt precare, dar acuzatorul se bucură de un capital masiv de încredere publică, cîștigat și verificat îndelung, prin isprăvi civice răsunătoare. Asemenea cazuri sînt rarisime, iar recursul la ele, chiar cînd e vorba de adevărate "monumente" de moralitate, nu scutește de incertitudine și eroare. La noi însă, avem de-a face cu o situație jenantă. Acuzațiile se fac fără probe convingătoare, iar cei care le fac n-au nici un profil. Gigi, sau Nelu, sau Maricica apar la televizor și dau cu tunul în "elite". Sau în cei pe care nu-i au la inimă. Cam asta făceau și unii mineri, cînd, în 1990, dădeau cu bîta în studenți și în tot ce li se părea că seamănă a intelectual. Trăim așadar spasmodic, din mineriadă în mineriadă. Acum e vremea mineriadei de hîrtie. Care va fi următoarea?
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
