| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Andrei MANOLESCU
Nu există control din afara sistemului
- interviu cu Manuela ȘTEFĂNESCU de la APADOR-CH -
Știu că instituția la care lucrați (Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului - Comitetul Helsinki) s-a ocupat de-a lungul timpului de abuzurile săvîrșite de polițiști. Ați observat vreo evoluție în această privință, în ultima vreme? S-a schimbat ceva?
În 2002, s-a obținut în sfîrșit demilitarizarea poliției, o chestiune cerută cu insistență, ani de-a rîndul, de către societătatea civilă din România. Demilitarizarea ar fi trebuit, așa cum doream noi, să aibă drept primă și cea mai importantă consecință, schimbarea atitudinii polițiștilor și a relației dintre polițiști și persoanele fizice. Din păcate, acest lucru nu prea s-a întîmplat sau nu prea se vede în momentul de față. Ideea era a unei relații normale între polițist și cetățeni, nu cea de teamă, care duce pînă la urmă la o retragere, la o reacție aproape de apărare din partea persoanelor. În al doilea rînd, demilitarizarea, în viziunea noastră, trebuia să aibă drept consecință o reglementare a investigațiilor eventualelor abuzuri ale poliției. Pentru că, pînă în 2002, eventualele abuzuri erau investigate de parchetul militar, pentru că polițiștii erau militari și exista
suspiciunea unei acoperiri a acestor abuzuri.
Exista un fel de solidaritate de breaslă, de castă?
Exact. Prin demilitarizare, procurorii civili anchetează abuzurile. Nu s-au făcut nici aici mari progrese. Se pare că există încă un fel de reținere față de autoritatea polițienească. Totuși, au mai început să apară trimiteri în judecată, au fost cazuri de acest fel, dar rar și, în orice caz, nu așa cum era de așteptat. Eforturile din țară și din afară au început să-și arate niște roade la nivel de conducere în minister și în poliție. La nivelele de sus a început să se admită ideea că poliția nu poate fi în afara oricărui control și că nu trebuie să beneficieze de imunitate. Rezultatul este că însăși poliția, cu o promptitudine pe care nu o știam în urmă cu un an sau doi, a declanșat propriile anchete la abuzuri, săvîrșite de propriii angajați. Pot să dau drept exemplu cazul de anul trecut de la Constanța, în care niște polițiști care au bătut un om care a și murit, au fost anchetați, și unul sau doi dintre ei au fost chiar scoși din poliție. E adevărat, nu știm care e situația lor penală, dacă au fost trimiși sau nu în judecată. Vorbim și de cazul recent de la Reghin în care văd că imediat s-a declanșat ancheta în cadrul poliției. Rămîne să vedem și care sînt sancțiunile și mai ales dacă se iau și măsuri de ordin mai general. Și aici am în vedere, în primul rînd, o mai strictă reglementare a uzului de armă. Se spune, printre altele, că se face uz de armă numai dacă viața cuiva e în pericol și asta e corect, dar aceasta trebuie să fie unica situație în care se poate folosi arma. Apoi, trebuie să se vadă aici dacă a fost vorba de un pericol real pentru polițiști și atunci trebuie cercetat și care le e profesionalismul, de ce au ajuns într-un așa pericol, de ce nu l-au putut evita. Și trebuie văzută și proporționalitatea. Adică de cercetat echivalența dintre eventuala armă, cu care au fost atacați polițiștii, și cea de foc, cu care au răspuns și care are efectele pe care le știm. Aici apare ideea proporționalității intervenției și se pare că la Reghin a fost vorba de o folosire excesivă a forței.
Ați constatat un gen de abuzuri tipice din partea polițiștilor?
Acum cîțiva ani puteam să vorbim despre metode brutale de interogare a suspecților, scopul fiind să-i facă să recunoască. Fie cazurile de acest gen s-au rărit, fie ele nu mai ajung la cunoștința publicului. Vă pot spune că APADOR-CH a reluat, după o pauză de mai mulți ani, vizitele în aresturile secțiilor de poliție. Pot să vă spun că ceva a început să se miște. Nu e încă bine, dar parcă sînt condiții mai acceptabile decît în perioada în care am mai făcut asemenea vizite, în anii 97-98. Totuși, încă e vorba de condiții proaste, din ce am văzut. Adică unele condiții duc la umilirea și desființarea psihică a deținuților. La Slobozia, de exemplu, nu au nici un fel de facilități igienice în camere și de fiecare dată cînd vor să meargă la baie trebuie să apeleze la bunăvoința supraveghetorului, ceea ce pune o serie de probleme. Iar după ora zece nu-i mai scoate nimeni la baie, iar în camere au cel mult niște sticle goale în care să-și facă nevoile. Aresturile din București sînt toate la subsol și vă rog să credeți că e extrem de obositor să stai 24 de ore din 24 numai cu lumină electrică. Un lucru comun care, după știința mea, e în toate aresturile, e nerespectarea unei condiții esențiale, și anume a confidențialității discuției dintre deținut și avocat. Locul unde se desfășoară asemenea discuții sînt extrem de strîmte și discuția se face totdeauna sub supravegherea unui polițist. Deci o persoană suspectă nu-și poate face apărarea în condiții cît de cît acceptabile.
Poliția invocă necesitatea siguranței acestor întrevederi?
Se invocă nenumărate pretexte și mai ales prevenirea unor eventuale schimburi de acte sau obiecte între avocat și deținut, ceea ce e ridicol pentru că, pe de-o parte, deținutul e percheziționat din nou, la reintroducerea lui în celulă, iar pe de altă parte, prezumția că avocatul se poate preta la ceva ilegal e inacceptabilă. Noi insistăm că se poate accepta o supraveghere vizuală de la distanță, adică polițistul să vadă ce se întîmplă, dar nu să și audă. Problema se pune și în privința convorbirilor telefonice pe care deținuții au dreptul să le dea din arest. Corespondența e în principiu secretă, dar destinatarul e totdeauna cunoscut. Cei care își apelează rude, prieteni sau avocați, din arest (telefonic sau prin scrisori), sînt obligați să completeze niște fișe care se transmit procurorului de caz. Acesta știe totdeauna cît a durat o convorbire și cu cine a vorbit sau cui a scris deținutul, pe timpul cît a stat în arest. În plus, telefoanele publice sînt într-o cameră cu supraveghetor și n-au mai mult de 18 m2 deci acesta, și dacă nu vrea, tot aude ce vorbește deținutul.
Reîntorcîndu-ne la poliție în general, ce ar trebui făcut pentru normalizarea tuturor lucrurilor de care ați pomenit? E nevoie de schimbarea legilor, de un alt mod de instruire a polițiștilor sau de selectarea lor?
De toate la un loc. În plus, ar fi nevoie de o reverificare periodică a polițiștilor sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere fizic. Dar pe lîngă toate astea, e nevoie de existența reală și eficientă a unui control din afara sistemului. Asta s-a încercat prin înființarea a ceea ce se cheamă Autoritatea Teritorială de Ordine Publică, formată din consilieri județeni, persoane care reprezintă (nu se știe cum) comunitatea, cîțiva specialiști și, culmea, chiar șeful poliției județene, șeful sindicatului polițiștilor sau chiar și șefii jandarmilor sau ai gardienilor publici, deveniți poliție comunitară.
Cu alte cuvinte, se verifică singuri.
Exact. Cei care reprezintă poliția sau jandarmeria nu au ce căuta într-un astfel de organism de monitorizare. Dar, în primul rînd, pentru a fi eficient, un asemenea organism ar trebui să aibă și putere de decizie. Ei dau însă doar un aviz consultativ. Prin urmare, ceea ce spun ei poate fi sau nu luat în considerare de poliția județeană. Deci, în continuare, controlul din afara sistemului nu funcționează, avem un sistem închis care se autocontrolează.
A apărut vreo schimbare de cînd s-a înființat poliția comunitară? E vreo diferență între aceasta și cealaltă?
Aici este și pentru mine un mare semn de întrebare. Deocamdată nu mi-e clar nici cu ce se ocupă poliția comunitară. Știu doar că polițiștii comunitari sînt subordonați direct primăriei care-i selectează și îi plătește. E un paralelism cu cealaltă poliție, o situație care poate încuraja pe toată lumea să nu facă nimic sau se pot dubla într-o acțiune și să iasă ceva de genul unei situații petrecute în urmă cu două săptămîni în care doi tineri au fost bătuți de niște polițiști comunitari. Trebuie să vedem acum care poliție trebuia de fapt să facă acea investigație și ce măsuri a luat primăria împotriva respectivilor polițiști comunitari.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
