| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Mircea KIVU
Polițistul, prietenul omului
Mai de mult, i se spunea Miliția. În (prea) scurt timp, pe aceleași mașini, clădiri și legitimații, silaba mi- a fost înlocuită cu po-, dar avea să mai treacă mult pînă la adevărata răsturnare (AITILOP fiind o instituție a epocii postmoderne). De fapt, întrebarea e dacă pînă la urmă răsturnarea (cea reală) s-a și produs. Ea ar presupune două procese: o redefinire a statutului asumat de purtătorul de uniformă și o schimbare radicală a modului de raportare a cetățeanului la reprezentanții instituției în cauză.
Pentru ca schimbarea să nu fie doar de titulatură, era necesar ca purtătorul de uniformă să se transforme, nu doar din SERgent în Agent, ci din instrument de exercitare a puterii, în instrument de exercitare a libertății individuale. Adică, să devină, din salariatul statului, salariatul cetățeanului. Desigur, el va continua să semneze statul de salarii (sau, mai nou, să-i fie alimentat cardul) tot de la stat, problema fiind dacă el exercită puterea cu care este învestit, în folosul cetățeanului sau în cel al autorității. Într-un stat democratic, autoritatea (demnitarul) este teoretic în serviciul cetățeanului, dar asta e chiar prea de tot abstract, adică mai e tare mult pînă acolo. De exemplu, dacă polițistul care stă dimineața pe strada Izvor cu misiunea de a opri circulația din sens invers, de cîte ori o mașină trebuie să facă la stînga pentru a intra în curtea Parlamentului s-ar muta cîțiva metri mai sus, unde ar încerca să fluidizeze o intersecție mereu sufocată, ar fi un pas în sensul enunțat mai sus. Evident, acest aspect al schimbării ține mai degrabă de mentalitatea celor care conduc instituția, și mai puțin de a executanților (omul în uniformă stă în intersecția respectivă pentru că a primit un consemn). Cealălalt termen al ecuației este felul în care se raportează cetățeanul la omul cu uniformă (și alte accesorii, unele chiar contondente). Îmi amintesc o scenă petrecută cu ceva ani în urmă, cînd conduceam pe șoselele patriei avînd alături o simpatică englezoaică (pe pașaportul ei scria "supusă a Majestății Sale", deci nu chiar cetățean, asta ar explica cîte ceva). Inevitabil, în apropierea unui control radar, colegii de trafic de pe celălalt sens îmi semnalau cu farurile iminentul pericol (știți despre ce vorbesc, nu insist). Rugat să explic ce se întîmplă, am făcut-o cu oarece mîndrie patriotică (ce ingenioși sîntem, cîtă solidaritate etc.). Femeia s-a arătat tare mirată, replica ei fiind de genul "bine, dar omul ăla care gonește ca nebunul își pune viața în pericol, ba mi-o pune și pe a mea sau a altor semeni cu care riscă să se ciocnească în următoarele minute - eu mai degrabă aș semnala polițistului prezența în zonă a unui inconștient periculos".
Sondajele de opinie arată ca între 40% și 45% dintre adulți declară că au încredere în poliție, ceea ce e mai bine decît în cazul altor instituții cu rol asemănător (justiția, mai ales). Totuși, procentul spune un lucru îngrijorător: este mai probabil ca, dacă un om asistă întîmplător la spargerea unei mașini, să prefere să nu se bage, decît să anunțe poliția.
Am înțeles din istoria asta că alterarea relației cetățean-polițist s-ar putea datora și faptului că, din motive istorice, ne-am obișnuit să preferăm a nu avea de-a face cu omul în uniformă. Din partea unora (mai vîrstnici), reflexul ar putea fi explicat prin gesturi mai vechi (oare?) ale reprezentanților "organelor", întîlnirea cu ei soldîndu-se mai întotdeauna cu neplăceri mai mici sau mai mari, pentru că nu-mi amintesc din partea milițienilor alte acțiuni decît cele punitive (asta, dacă fac abstracție de filmele cu BD). Cît timp eu, cetățean, mă voi păzi de a avea a face cu polițistul, eficiența acestuia, de a mă proteja de cei răi, va fi inevitabil scăzută.
Conștienți de asta, mai-marii poliției au iscat - sau se străduiesc să o facă - o nouă specie de polițiști. Ei par a nu avea altă treabă în afara celei de a deveni simpatici. Li se spune polițiști de proximitate, au fotografia afișată în holul blocului, de obicei poartă o mapă în locul bastonului de cauciuc. Sexul frumos e din ce în ce mai des prezent în echipaj. Se plimbă agale, cîte doi, mîncîndu-și sandvișul, pe aleile cvartalului. Nu știu de ce, adolescenții care obișnuiau să se giugiulească seara într-unul din "unghiurile moarte" dintre blocuri, și care nu au văzut un milițian decît în filmul sus-menționat, dispar subit la apariția mașinilor nou-nouțe ale AITILOPiei. Asta înseamnă că mai e de lucrat.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
