| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Cristian GHINEA | cetatea de scaune
Comisia lui Sarkozy
Aflat în precampanie pentru prezidențialele din Franța, actualul ministru de Interne Nicolas Sarkozy a trecut la Bruxelles testul de "eurocompatibilitate", după cum a titrat Libération. Sarkozy s-a lansat ca lider european, venind cu propuneri care au mai scuturat din blazarea ce domnește după respingerea Tratatului Constituțional.
El reia o idee care circulă de ceva vreme, anume adoptarea unui minitratat care ar prelua din textul Constituției schimbările instituționale necesare pentru ca deciziile să se ia mai ușor. Și, pentru prima oară la un asemenea nivel, Sarkozy vine cu o propunere de calendar: textul ar urma să fie adoptat în timpul președinției germane în 2007 și ratificat în timpul celei franceze în 2008. Cît despre conținutul noului document, acesta ar trebui să preia din Constituție elementele cu care toată lumea a părut a fi de acord în timpul dezbaterilor interne: extinderea majorității calificate pentru luarea deciziilor; instituirea unei președinții permanente a UE (care să înlocuiască președinția prin rotație) și crearea funcției de ministru de Externe (care să înlocuiască funcțiile actuale de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Comisar pentru Afaceri Externe).
Dar, mai ales, Sarkozy a surprins printr-o propunere îndrăzneață de reformare a Comisiei. În prezent, fiecare stat membru desemnează un comisar. Cînd s-a lucrat textul Constituției, poziția țărilor mari (care doreau reducerea numărului de comisari) s-a ciocnit de atitudinea celor mici, care nu erau gata să renunțe la principiul egalității și la propriul comisar. Textul final vorbea de o Comisie redusă, un număr de comisari egal cu două treimi din numărul țărilor membre, fiecare stat avînd în mod egal dreptul de a numi comisari, prin rotație. Ar fi fost ceva asemănător cu Consiliul de Securitate al ONU (de altfel, un alt organism faimos pentru modul greoi de luare a deciziilor). Ei bine, Sarkozy merge mult dincolo de textul propusei Constituții și dorește desemnarea de către Parlament a președintelui Comisiei, acesta urmînd să-și aleagă echipa, validată apoi tot de Parlament. În viziunea sa, șeful Comisiei va negocia cu statele membre și cu parlamentarii o reprezentare națională cît mai echitabilă în Comisie.
Nu ar fi o simplă schimbare de organigramă. În prezent, este o aproximare cînd se vorbește despre Comisie ca fiind executivul UE. Instituția actuală nu intră în tiparele clasice executiv-legislativ-judiciar, așa cum nici UE nu seamănă cu statele clasice. O comisie cu un președinte care își alege comisarii și este responsabil în fața Parlamentului ar fi un salt spre un adevărat executiv european. În plus, Sarkozy propune și cîteva schimbări în alegerea Parlamentului, pentru a-i consolida profilul. Concret, propune ca grupurile parlamentare trans-europene să se prezinte cu liste comune, iar pentru început partidele politice franceze și germane, grupate pe familii politice, ar putea să candideze pe aceleași liste, urmînd ca scaunele să fie distribuite la nivel franco-german, ca și cum ar fi o singură țară. Astfel, schema formării Comisiei ar fi completă: fiecare grup pan-european s-ar prezenta în fața alegătorilor și cu propunerea sa de candidat pentru șefia Comisiei.
Cîte șanse au aceste propuneri să fie adoptate? Dacă vorbim despre un minitratat care să preia ce s-a convenit deja în textul Constituției, cred că s-ar putea ajunge la un acord destul de curînd. Ideea plutește în aer pînă la punctul cînd va deveni inevitabilă, cu condiția ca federaliștii duri să accepte ideea că proiectul de Constituție continentală este mort și îngropat. Cît despre propunerea de reformare a Comisiei, aici șansele sînt mult mai puține. Sarkozy a vorbit în acest punct mai mult ca un conferențiar de think-tank și mai puțin ca un politician, adică a lansat idei care doar pe termen mediu și lung au șanse să fie acceptate, dacă își mai găsesc susținători. Dar acest moment înseamnă mai mult decît extinderea campaniei electorale franceze la nivel european. Poate fi un bun semn că Europa e capabilă să genereze oameni de stat cu viziune, care să polarizeze propriile populații în jurul ideilor lor. Cu un Blair în retragere și o Angela Merkel încă prea timidă, Sarkozy își face o intrare spectaculoasă pe scena europeană, avînd acel aer la limita între curaj istoric și grandomanie, pe care liderii adevărați îl joacă natural.
Imediat după discursul de la Bruxelles, a făcut un gest la fel de spectaculos: a vizitat Casa Albă, unde s-a declarat un proamerican convins și l-a criticat indirect pe Chirac pentru atitudinea din 2003, spunînd că opoziția vehementă la planurile americane s-a dovedit a fi inutilă și doar creatoare de noi probleme. Pe final de mandat, Tony Blair se vede confirmat în principiile sale de abordare a Americii (stai aproape de elefant, ca să-l poți direcționa) și are urmași chiar în inima vechii Europe, prin Merkel și Sarkozy.
Cît despre România, noi avem încă senzația că dilemele mari ale continentului nu ne privesc deloc. Într-o întîlnire dintre un grup de ziariști germani și un grup de ziariști și analiști români, organizată săptămîna trecută de ICR, am fost întrebați care e poziția în România față de intrarea Turciei în UE și față de o posibilă extindere spre Ucraina. Eu am răspuns că nu există asemenea dileme, România și publicul său absentează de la aceste dezbateri. Părem a fi mulțumiți că ne îmbarcăm, unde merge corabia este doar grija celor mari. Însă, odată devenită membră, România va trebui să depășească stadiul de abordare gen Moș Crăciun: e fericită că a fost cuminte și va primi cadouri. Cu toate probleme sale, România va fi o țară importantă în UE, undeva între Polonia și Olanda ca potențial de voturi în mecanismele de decizie. Vom fi întrebați ce părere avem despre Turcia, despre Constituție, despre reforma Comisiei. Și ar fi bine să avem opinii articulate, altfel vom fi mereu doar masa de manevră a altora.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
