| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Lucian MÎNDRUȚĂ | talon de participare
Brucan
Nu i-ar fi plăcut să vă plictisesc cu apologii, așa că am să fiu nepoliticos: cînd m-am apucat de emisiunea cu el, am avut sentimentul că urma să joc un rol de figurație în Jurasic Park, versiunea cu dinozauri comuniști.
Partenerul meu avea toate datele: fost jurnalist stalinist, fost cmplotist de pe poziții perestroikiste împotriva lui Ceaușescu, apoi fost fesenist, ba chiar unul mare de tot. Brucan n-a fost în GDS (deși a mai mers la cîteva ședințe), n-avea cine știe ce respect față de societatea civilă (în esență, pentru că-i plăceau playerii, nu comentatorii), nu se încurca în politețuri (de-aia a și plătit odată 40 de milioane unui fruntaș țărănist, pe care îl făcuse, avant la lettre de la CNSAS, securist!).
Și totuși, după 6 ani de întîlniri cu el în fiecare sîmbătă (atunci se înregistra emisiunea), Brucan mi-a rămas în memorie mai degrabă ca mamifer, decît ca saurian. Unul care a trăit, e drept, alături de dinozauri, însă a reușit cumva să supraviețuiască extincției speciei dominante: activistul de partid.
Nu era genul lui, în fundul sufletului: era un om de lume, însă nu de mase. A trecut la stînga pentru că asta era singura orientare legitimă (cool, dacă vreți o expresie mai modernă) după război, pentru un evreu român, a cărui soție mai făcuse și pușcărie. A fost sincer atunci? N-am nici o îndoială: nu era omul care să mimeze simpatia sau antipatia, chiar și față de o idee.
Dar e însă mai complicat de atît, pentru că stîngistul Brucan iubea de fapt viața, fără culoare politică. A debutat înainte de 1940 în presă cu cronici mondene, mai exact, de restaurante. Avea nostalgia chefurilor dinainte de război, însă vorbea cu pasiune și de fazanii de la mesele oficiale din vremea lui Stalin. Undeva, burghezul din el se distra destul de bine și făcea mușchi, gata să iasă la suprafață odată cu schimbarea de regim. Semnatar al scrisorii celor 6, a devenit în același timp disident cu spate asigurat și o anumită relaxare. A avut-o pînă la sfîrșit. Agent secret? Poate. Însă nu unul vorbăreț: spre deosebire de 007, Brucan a murit înainte să-i aflăm întreaga poveste... Spre sfîrșitul vieții a devenit oricum un adversar elegant, la fel ca James Bond, cu toate că personajul Ceaușescu s-a convins probabil că au existat și excepții. N-a fost singura execuție la care Brucan a fost pe-aproape. Ciorbea a pățit-o și el, cu diferența c-a rămas în viață. Alți demnitari au simțit, în grade mai mici, ce înseamnă să-ți pună un profet o vorbă bună (sau rea), duminică la prînz.
N-a fost un om bogat. Cea mai mare realizare a familiei după 1990 a fost achiziția unei Skode, de care era și el foarte mîndru. A tras însă mai multe sfori decît milionarii de astăzi ai politicii. Într-o lume a patrioților cu cont individual în bancă, el a fost un sceptic dezinteresat. Într-o lume a românilor verzi și ultraortodocși, el a fost un ateu cu o privire sănătoasă asupra minții noastre îngrădite de tradiții. Ne-a dat o lecție de democrație, însă mulți români nu i-au întors serviciul, măcar cu o prezumție de nevinovăție. Pînă la capăt a primit mai puțină recunoaștere decît merita.
Cineva îmi spune că Brucan a cerut moartea multor oameni, în articolele din anii 50. Am multe rude care au mers la pușcărie în aceiași ani, așa că îmi permit luxul iertării (aproape) în cunoștință de cauză. E și asta o ironie la care m-am gîndit adeseori: să faci emisiune cu un om pe care bunicul sau unchiul tău l-ar fi scuipat, de-ar mai fi trăit. Nu i-am povestit de asta niciodată - și asta e singura părere de rău, la despărțire. Ce-ar fi zis Brucan? Sînt convins că găsea o filosofie în situația asta...
Eu știu doar un lucru: n-ar fi făcut emisiunea aceea dacă nu i-ar fi păsat de noi, de români. Aici era patria lui, indiferent de murdăriile pe care le aruncau, în fiecare săptămînă, antisemiții de ocazie care scriau la redacție. Și mai știu că a murit la locul de muncă: cu o carte alături. Pentru un om acuzat de lipsă de școală, e un final care seamănă foarte bine cu un început. În care el oricum nu credea...
Am plecat de lîngă el cu trei ani înainte de final - pentru că era prea puternic. Lumea mă întreba doar de el pe stradă - și asta e pînă la urmă descurajant. Am simțit însă nevoia să spun tot ce știam. Uite, a avut loc doar pe o pagină. Și-n șase ani ai vieții noastre.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
