| |
 CULTURA: ETAJ ȘI PARTER |
|
Andrei PIPPIDI | SOS București
Vîrstele Pieței Palatului
În afară de megalomania care-i gîdilă pe edilii Capitalei și pe cîte un arhitect ambițios, Piața are două probleme majore: una, că are nevoie de un mare parking subteran, și cealaltă, că s-a format anarhic, prin intervenții rupte de context. Cît privește prima problemă, nu-mi îngădui, ca nespecialist, decît sugestii. De ce nu s-ar excava sub carosabil în spatele Muzeului de Artă, în zona dintre Sala Mică și Sala Palatului, unde oricum sînt parcate zeci de mașini? Sau chiar, oricît ar fi de îndrăzneață propunerea - de costuri să nu mai vorbim -, demolarea Sălii Palatului, locul congreselor de aplaudaci ai partidului, ar înlătura o clădire mătăhăloasă și urîtă, dînd astfel cîmp liber pentru cîștigătorii unui concurs de arhitectură.
Despre cum s-a înjghebat Piața, înregistrînd pe rînd transformările istorice prin care au trecut Bucureștii, ar fi mai multe de spus. Cel mai vechi dintre monumentele care străjuiesc acest spațiu întins ca o palmă deschisă este biserica pe care Iordache Crețulescu a înălțat-o în 1722, cînd situația politică începuse să se stabilizeze, după tragedia în care pierise socrul său Brâncoveanu, iar osemintele aceluia fuseseră aduse să se odihnească sub o piatră fără nume la Sf. Gheorghe. Din hanul vecin n-a mai rămas nici urmă, fiind sacrificat în 1938, pentru a extinde curtea Palatului Regal, operație care a suprimat și strada Sfîntul Ionică, cu amintirile ei sindicaliste, și casa colonelului D. Crețulescu, unde s-au adunat la 11 februarie 1866 conspiratorii ce aveau să dea buzna în dormitorul lui Cuza. Biserica, o splendoare de veche artă românească, a fost restaurată de arhitectul Ștefan Balș, iar blocul de alături, cu librăriile de la parter și cu birourile Securității în creștet, este una din operele lui G.M. Cantacuzino. Nu pot să nu-mi aduc aminte că amîndoi acești boieri ai planșetei au suferit ani de zile în închisorile comuniste. Traversînd Calea Victoriei în direcția fostului CC, constatăm că frontul de blocuri "Romarta" a înlocuit un șirag de clădiri din secolul XIX, printre care faimoasa băcănie Dragomir Niculescu și librăria "Hachette", care se înfigea adînc în piață. Între ele și fațada de stil fascist care se potrivește destinațiilor succesive ale Ministerului de Interne din 1938 se întindea strada Raymond Poincaré. Bombardamentele îndreptate asupra Palatului Regal după 23 August 1944, care au distrus și Teatrul Național, au deschis acel cap de perspectivă pe care Richard Bordenache l-a astupat cu calcanul decorat cu fîntîni arteziene căruia colegii arhitectului de la Școala din Roma îi ziceau în glumă "Palazzo Calcagna". În ultima vreme, guvernările postdecembriste au plasat acolo fiecare cîte un monument, în totală inadecvare unul cu altul și cu fundalul pe care se profilează.
Între Palat și Fundație se ridica, din 1939, statuia ecvestră a lui Carol I, întemeietorul bibliotecii. Cea mai frumoasă dintre cele trei lucrări cu care sculptorul Mestrovici a împodobit Capitala a fost topită de comuniști. Ar fi de văzut dacă, în arhivele muzeelor din Zagreb și Split ale marelui artist croat, se mai găsesc documente care să permită restaurarea. Dar, din cauza celorlalte monumente cu care călărețul regal s-ar potrivi ca nuca în perete, piața ar deveni un depozit de statui.
Acest perimetru mișcător este încadrat de cîteva puncte ferme: la nord, hotelul Hilton, fostul Athénée Palace (refăcut azi, din păcate, fără frizeria "Ionică" de pe vremuri) unde s-au împletit atîtea intrigi politice sau sentimentale; la vest, palatul, care, după incendiul din 1927, a căpătat forma actuală în 1935-1937, trecînd apoi prin încercarea focului în 1944 și la sfîrșitul lui 1989. Latura de est începea cu Ateneul, construit în 1886 și anii următori, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. Acest gen de instituție culturală, caracteristic pentru secolul XIX, mai există la Madrid și la Geneva, pe cînd la Londra a devenit un club. Restaurantul "Cina", casa boierească a Neculeștilor, familie care poseda multe terenuri pe Podul Mogoșoaiei, pînă în Piața Amzei, se învecinează cu Fundația Regală, renăscută ca fenixul din cenușă, dar fără cărțile ei prețioase, unele arse și altele vîndute pe sub mînă. Casa din spatele ei, păstrată cîtva timp ca ruină și care a adăpostit o expoziție despre victimele Securității, fusese consulatul austro-ungar pe vremea lui Carol I. Clădirea care, pentru generația noastră, s-a identificat cu Comitetul Central, încheie această latură a pieței.
Trimiterile la istoria mai veche sau mai nouă se încrucișează într-un joc complicat. A-i suprapune încă o intervenție, cea mai agresivă, e desigur mai mult decît ar suporta acest spațiu încărcat de trecut. E timpul să-l lăsăm în pace, mai ales că și centrul politic s-a deplasat, fiind astăzi divizat între Piața Constituției, Cotroceni și Piața Victoriei.
La 1907, Frédéric Damé, autorul unei prețioase descrieri a Bucureștilor în care a trăit, scria: "Primarul actual, domnul Mihail Cantacuzino, a pus la concurs un plan de sistematizare a orașului. Sperăm ca acest proiect să fie aprobat pentru a fi executat în chip metodic și cu spirit de continuitate". Și adăuga, ca dovadă că ne cunoștea bine: "Vai, spiritul de continuitate este ceea ce lipsește cel mai tare în România".
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
