| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Alexandru MATEI
Cîteva ore cu Emmanuel Levinas
(notă informativă de bun-simț)
Asist chiar acum la lucrările colocviului Un secol cu Emmanuel Lévinas, organizat de Societatea Română de Fenomenologie, cu concursul Organizației Internaționale a Francofoniei, a Institutului Francez și a Asociației pentru Celebrarea Centenarului Emmanuel Lévinas. "Managerul" acestei manifestări este însă Cristian Ciocan, cel datorită căruia dezbaterea filozofică din București nu mai e, de cîtăva vreme, o îndeletnicire de castă.
E miercuri, ultima zi. Mă aflu într-o sală din noul sediu al Facultății de Filozofie, cel din Splaiul Independenței, alături de fenomenologi profesioniști sau diletanți veniți din Franța, Japonia, Belgia, Italia, Elveția, Ungaria, Lituania, Iran și, desigur, România. Am laptopul la mine, la fel ca alți participanți, și intru și eu, pentru o oră-două, în pielea cercetătorului internațional, adevăratul cercetător, cel ce reușește să studieze și să trăiască de pe urma studiilor sale.
Ce poate face cineva care cercetează opera nu neapărat prodigioasă, dar extraodinar de puternică a celui mai important gînditor iudaic din secolul trecut? Citește, desigur; scrie. Dar, în primul rînd, gîndește. Oamenii din jurul meu gîndesc, chiar acum. Și nu oricum, ci, așa cum au ales, de mult, în prelungirea unei tradiții "logocentrice" venite de la vechii greci: gîndesc abstract. Nu produc în urma acestui efort nici un obiect. Chiar în acest moment, ei se gîndesc/vorbesc despre diferența dintre societate și comunitate, în urma lucrării prezentate de M. Tavakol, profesor la Universitatea din Teheran: "Max Scheler, Emmanuel Lévinas and Islamic Philopsophy. A Comparative Approach on the Concept of Responsibility". În acest colocviu, nimeni nu leagă cunoașterea de putere; nimeni nu folosește ceea ce știe pentru a-și umple contul capitalului simbolic, nimeni nu vrea nimic altceva de la cuvintele pe care le rostește decît să le facă să intre în dialog. La ce bun?
Acest tip de activitate - care presupune pasiune și solidaritate, atenție, multă muncă și o mare dragoste pentru expresia lingvistică - caracterizează ceea ce are esențial cultura europeană, chiar dacă ea n-a știut asta întotdeauna. Aceste dialoguri "lipsite de finalitate" au construit o civilizație. Protocolul cunoașterii care se desfășoară aici, sub ochii mei, stă la baza a ceea cunoaștem sub numele de civilizație occidentală. Curios, asemenea dezbateri intelectuale, desfășurate în spații austere, în cadre extrem de codificate - astfel încît tradiția se construiește de-a lungul istoriei ca un edificiu grandios și complicat, a cărui realitate (citește adevăr) devine, la rîndul lui, un subiect de dezbatere - aveau mize foarte grele: politice, în primul rînd. Propozițiile canonizate ale marilor cărturari medievali aveau forță de ghilotină și reușeau, pas cu pas, să colonizeze mințile oamenilor pînă cînd realitatea ajungea să le copieze umil. La întrebarea ce e lumea, cineva ne poate răspunde numai convocîndu-și propria cultură, adică propozițiile în care crede. Pentru a ști, trebuie să crezi.
Astăzi însă, nici o miză politică nu mai animă disputele intelectuale. Areopagul fenomenologilor, de pildă, seamănă cu un club de colecționari susținut exclusiv de pasiunea și - probabil - orgoliul membrilor. Desigur, în mod excepțional, politica profită de excelența unei cariere intelectuale, așa cum se întîmplă cu consilierul de stat pentru cultură și religie Bogdan Tătaru-Cazaban, medievist renumit la numai 29 de ani, cel care a inaugurat acest colocviu luni, 4 septembrie, la Muzeul Național Cotroceni. Este însă o excepție care confirmă regula: singura miză a cercetării intelectuale de astăzi este aceea de a conserva un imens tezaur cultural și, odată cu el, propria noastră identitate culturală. Dar, repet, la ce bun?
Am scris "identitate" și am scris "credință". În felul acesta, pot introduce cititorul în lumea textelor lui Emmanuel Lévinas. Simplu spus, el crede în Celălalt. Se vorbește foarte mult despre alteritate în zilele noastre multiculturale. Cum o înțelege Lévinas ca temă filozofică? Ca pe un presupus al oricărui adevăr - sau, ca să ne păstrăm coerența, al oricărei credințe. Mai clar: atunci cînd credem în ceva, mai întîi trebuie să avem răbdarea, respectul, curiozitatea, empatia de a-l asculta; de a-l vedea, de a-l pipăi, de a-l mirosi; abia după aceea urmează să-l identificăm. Orice cunoaștere trebuie să pornească de la celălalt, nu de la sine, nu de la același. Trebuie ca celălalt să fie invitat și așteptat. Trebuie ca adevărul să fie căutat din depărtare, pornind de la noi ca cei-aflați-în-fața-celuilalt. Trebuie - va adăuga apoi Lévinas - ca ființa (aceea pe care, după Heidegger, metafizica occidentală ar fi uitat-o) să presupună fiindul: universalul presupune particularul ca pe o permanentă garanție și provocare (De lexistence à lexistant este una dintre primele lucrări ale lui Lévinas care, apărute în plină vogă a existențialismului, în 1947, a fost lansată în librării însoțită de un bandou pe care scria: "În această carte nu este vorba despre angoasă"). Ceea ce realizează în mod strălucit filozoful de origine lituaniană este abordarea tematicilor metafizice pornind de la concretul intersubiectiv al vieții: relația cu celălalt presupune adevărul sau, altfel spus, conceptul sosește întotdeauna al doilea. De aici ia naștere o abordare a limbajului nu ca structură de sens, ci ca intermediere a comunicării, preliminară sensului; ca revelator al adevărului pornind de la dimensiunea sa pragmatică: limbajul este ceea ce se adresează cuiva. Desigur, etica levinasiană poate cădea în capcana benzii lui Moebius. Într-o lectură deconstructivistă, celălalt devine la un moment dat tocmai eu, atunci cînd celălalt este total, omogen, inexpugnabil. Să nu ne ascundem după deget: combătîndu-l pe Heidegger, în Totalitate și Infinit, Lévinas pornește, desigur, de la ontologia autorului Ființei și timpului - adică de la celălalt. Dar îi opune alte propoziții, pe care le consideră mai apropiate adevărului. Inexorabil, atunci cînd își propune propriile propoziții, Lévinas se afirmă pe sine - nu altfel putem explica notorietatea cîștigată în urma publicării, în 1961, a acestei lucrări. Aceasta rămîne regula constitutivă a oricărei pragmatici: a afirma înseamnă în același timp a face cu și a face împotrivă; a locui și a în-locui. Nu voi merge pînă la a afirma - marxist, desigur - că orice pragmatică are în vedere o revoluție, în sensul propriu acestui termen, dar gîndirea adevărului pornind de la celălalt izvorăște de fapt tot din orizontul lui noi: noi trebuie să pornim de la celălalt.
Am ajuns să atribui dezbaterii intelectuale la care asist semnificații pe care nu le are. E vorba, pînă la urmă, de ceva mult mai simplu. Un colocviu ca acesta n-are nimic spectaculos în sens comun, doar dacă printre intervenienți nu se găsesc unii înzestrați cu excepționale calități retorice. Cei care participă la el au învățat însă, alături de propoziții generatoare de meditații - unele de o rară frumusețe, pentru că Lévinas este și un foarte bun scriitor -, o sumă de practici cotidiene și un fel de a vedea viața pe care alții nu le vor stăpîni niciodată și care ne pot ajuta să trăim mai bine, satisfăcuți de ceea ce putem afla despre noi înșine.
Poate spun prostii, dar așa îmi place mie să cred - și contează ceea ce cred, nu?
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
