| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Andrei GORZO | dilematograf
În toți și-n toate
* Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii (România, 2006), de Cătălin Mitulescu. Dorotheea Petre, vedeta filmului Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii, a fost binecuvîntată cu o prezență filmică de mare clasă - dominatoare, dar subtilă, directă, dar misterioasă. Joacă rolul Evei, elevă în clasa a XI-a la un liceu din Bucureștiul anului 1989, care e mutată la o școală profesională atunci cînd e găsită vinovată de distrugerea unui bust al lui Ceaușescu. Adevăratul vinovat e prietenul ei, Alexandru, care în momentul accidentului încerca să-și programeze următorul atentat la virginitatea fetei și totodată să-și perfecționeze schemele de karate - două acțiuni care nu se pot combina decît cu efecte dezastruoase asupra echilibrului unui băiat de 17 ani, deși numai un băiat de 17 ani s-ar gîndi să le combine. Deși Alexandru votează, odată cu restul clasei, pentru excluderea Evei din UTC, ea refuză să-l toarne. "Dacă plîngi, plec imediat!", își somează ea mama atunci cînd sînt convocate amîndouă la cancelarie. Nu e o adolescentă revoltată - ce-i acolo e mult mai rar: e vorba despre bun-gust moral, despre un stil interior care pînă la 17 ani a avut timp să se definească, să descopere demoralizanta lipsă de stil - de grație - a celor din jur și să-și dezvolte o strategie de supraviețuire. Dumnezeu știe cum a reușit să facă toate astea pînă la 17 ani, dar, cu Dorotheea Petre în rol, e clar că așa e: e clar că Eva vede foarte bine mizeria acestei lumi (începînd cu a părinților ei, care o încurajează să se împace cu Alexandru pentru că e fiu de securist) și, chiar dacă n-o comentează, emană în permanență un fel de îndărătnicie calmă, o stăpînire de sine bazată pe o cunoaștere precoce și exactă a valorii sinelui - sinele e o proprietate privată pe care "ei" nu trebuie s-o naționalizeze, e regatul ei mîndru, decis să nu se coboare decît la un minimum de contacte diplomatice cu "democrația populară" care-l împresoară. Pare atît de pregătită să stea și să reziste, încît sîntem oarecum surprinși atunci cînd aflăm că, de fapt, vrea să fugă din țară. Complicele ei e Andrei, băiatul de care s-a apropiat după despărțirea de Alex (Andrei și Alex: sună ca un cuplu de rivali dintr-o comedie optzecistă cu liceeni) și care, pentru maximum de antiteză, e fiu de disident. Problema e fratele ei, Lalalilu (Timotei Duma), care o iubește atît de mult încît se simte în stare să ucidă pe oricine ar supăra-o. "Cine te-a supărat?", îl întreabă cineva. "Ceaușescu", răspunde precis Lalalilu, care, apropo, are șapte ani. De-aici încolo, supărarea devine obsesie în toată regula.
Adevărul e că Lalalilu mi s-a părut puțintel cam obsedat încă de la început. "Toți românii au avut dinți de lapte?", întreabă el. "Și Ceaușescu?" Maică-sa îl roagă să nu mai vorbească despre Ceaușescu, dar parcă ar exista alte subiecte! El și prietenii lui îl taxează pe Alexandru de "securist" și se oferă să lupte alături de Andrei; se joacă de-a trecerea Dunării într-un submarin; tatăl lui îl regalează cu imitația lui de Ceaușescu; singurii băieți din viața surorii lui sînt un băiat de disident și un băiat de securist: impresia generală e că, pe vremea aceea, toate mințile erau invadate de dictator, ca de o tumoare, încă de la vîrsta biberonului. Or eu, în calitate de congener al regizorului Cătălin Mitulescu (vîrsta mea la Revoluție era aproximativ egală cu media dintre vîrstele celor doi frați), pot să depun mărturie că nu era așa: numele de Ceaușescu nu era atît de important pentru noi; pentru noi, important era numele de Pif. Dar Mitulescu vrea atît de tare ca filmul lui să fie totalizant și exemplar, încît nu poate să respecte limitele perspectivei pe care și-a ales-o (a copilului și a adolescentului); schematizează și totodată supraîncarcă - toarnă comunism cu lopata. Asta nu pare să-i deranjeze pe spectatorii care erau copii sau adolescenți în 1989; după toate aparențele, filmul dezlănțuie în ei un adevărat dezmăț al nostalgiilor și trebuie spus că, într-adevăr, are cu ce: Mitulescu e foarte bun pe detalii (mi-a plăcut la nebunie țigănușul care vrea și el să cînte în brigada artistică și bineînțeles că nu e lăsat; sau eleva-problemă - adică singura machiată - de la coada coloanei de pioniere), iar operatorul Marius Panduru construiește pe ideea de lume în amurg și pare să oprească timpul la "minutul magic" în care pînă și griurile ceaușismului tîrziu se încălzesc și radiază. Problema e că acumularea pătimașă de obiecte din recuzita comunismului nu garantează autenticitatea viziunii și că fiorul recunoașterii nostalgice nu ține loc de cunoaștere; iar în lipsa cunoașterii, a acelei autenticități mai profunde, nostalgia e doar un fel de destrăbălare - nu înseamnă nimic. Lalalilu ne va reprezenta în cursa Oscarului pentru Cel mai bun film străin, și n-am nimic împotrivă: Academiei Americane de Film îi place să vadă copii drăguți în filmele străine (așa îi e mai ușor să le ierte pentru păcatul de a fi străine) și Mitulescu nu e omul care să se dea înapoi de la efecte de tip "mînca-l-ar mama" (escrocul ni-l arată pe Lalalilu făcînd un balon de gumă și nu taie decît după ce balonul i-a explodat în năsuc). Îi urez noroc drăguțului anticeaușel, dar nu cred în el nici o secundă.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
