| |
 LA FAȚA LOCULUI |
|
Anca MANOLESCU
Spațiu public, nu groapă de gunoaie
Stau pe o stradă liniștită, unde mașinile trec relativ rar - un privilegiu în Bucureștii de astăzi, nu scutit totuși de neplăceri. De două, trei ori pe săptămînă, de prin cartier și de niciunde, se adună o droaie de adolescenți fără căpătîi care joacă fotbal. Comunică prin răcnete și înjurături groase, monotone; izbesc cu mingea în garduri de zăngănesc geamurile casei și piuie alarma tuturor mașinilor. Acesta este modul lor de a se manifesta. Ei par să ignore faptul că, în spațiul comun al orașului, nu ai dreptul să îi împroști pe ceilalți cu vacarmul plin de murdării verbale care te locuiește. Din cînd în cînd chem poliția care, cu o promptitudine de admirat, îi îndepărtează. Mai mult n-are ce le face. Dar ei revin, netulburați, după cîteva zile.
În spațiul comun al orașului, există măcar această posibilitate de a impune, fie și pasager, respectarea decenței. În spațiul public, o asemenea măsură autoritară nu există; ea ar intra în contradicție cu libertatea de expresie, bun definitoriu al democrației, de apărat mai întîi de toate. Mecanismele de eliminare a indecenței, murdăriei și violenței sînt, în acest spațiu, mult mai complicate; mizează pe responsabilitatea actorilor publici și pe reacția populației. Sentințele judecătorești nu par să fie eficace, deocamdată, în această privință. Ca și fotbaliștii de cartier, cei care folosesc injuria, minciuna ofensatoare, calomnia, drept mijloace de expresie publică, își continuă netulburați manevrele după ce sînt condamnați. Așa încît revista România Mare își poate răspîndi în continuare murdăriile, cîtă vreme are bani de tipărire și de procese, cîtă vreme găsește cititori. Așa încît, pe postul Antena 3, Mihai Pelin și Petru Romoșan pot să-și deverseze asupra lui Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu și Andrei Pleșu elucubrațiile cinice și acuzațiile mincinoase, cum că s-ar fi împăcat foarte bine cu regimul comunist, de la care au tînjit sau au tras foloase; tot acolo, Victor Roncea își poate desface calabalîcul fabulațiilor infamante despre "rețeaua" A. Pleșu, G. Liiceanu, M. Dinescu, iar I. Cristoiu îl întreabă, admirativ, cum a reușit să adune dovezi atît de riguroase. Așa încît, Gabriel Andreescu își poate relua netulburat, în ziarul Ziua, calomniile, prezentate drept "analiză de caz", cum că e de crezut că Andrei Pleșu ar fi colaborat cu Securitatea. Și nu am epuizat exemplele. Oamenii aceștia nu par să țină seama de faptul că minciuna și denigrarea, voluntare, reiterate, practicate ca discurs public, le împuținează ființa lăuntrică, le minează capacitățile intelectuale, le dezagregă respectabilitatea socială. "Cazul" lui Gabriel Andreescu e în mod special ciudat. S-a opus curajos, ca disident, regimului totalitar. Dar acum, în libertatea democrației, practică tocmai "valorile" fostului regim și ale Poliției lui politice. Ridică suspiciunea cu totul neverosimilă la rangul de criteriu cert de judecată și de acuzare; încearcă să discrediteze vocile de elită; puțin îi pasă de instituția justiției și de deciziile ei (prezentîndu-și "implicația personală" în "cazul Pleșu" nu menționa și condamnarea în procesul de calomnie pe care i l-a intentat cel din urmă). Asemenea calomniatori - și mediile care îi găzduiesc - nu fac decît să participe la manevrele de tip Securitate, adaptate astăzi spațiului democratic. Intelectualii ponegriți sînt, alături de cîțiva alții, voci importante, ascultate, care pledează pentru eliminarea foștilor ofițeri de Securitate și a colaboratorilor ei din clasa politică. Procesul acesta pare astăzi să se fi deblocat, să aibe șanse ceva mai consistente de reușită. Nu e de mirare așadar că cei vizați i se opun cu mijloacele lor specifice. Li se alătură - și aceasta e de mirare - oameni chinuiți de cine știe ce resentimente. Manevrele lor sînt de înțeles, de deconstruit, de combătut. Istorici sau analiști ai comunismului și ai Securității o fac: Marius Oprea, Stelian Tănase, Vladimir Tismăneanu, Stejărel Olaru, printre alții, au publicat masiv pe această temă. De curînd, Smaranda Vultur pleda, alături de Radu Filipescu, în revista 22, pentru ca Mona Muscă să livreze informație publică despre metodele Securității.
Dar membrii fostei Securități și cei care le împrumută stilul s-au adaptat vremurilor noi. Opozanții de marcă nu mai sînt combătuți, ca în comunism, prin manevre secrete, care să le anihileze expresia publică (încercări de intimidare, înscenări, constrîngere la exil, pierderea statutului social, domiciliu supravegheat, izolare). Azi, într-un spațiu public încă bătut de vînturi, căruia mare parte din actori refuză să îi asume regulile, calomnia reiterată poate trece drept fapt cert, minciuna - drept știre, ponegrirea intelectualilor importanți - drept corectitudine politică. Nu "secretul de stat" e astăzi arma de tip securist, ci zgomotul uniformizant, lansat pe piața mediatică. În el, deconspirările reale se amestecă nestînjenit cu denigrarea, victimele sînt trecute la rubrica colaborator, notele date sub presiunea anchetei sau cele obligatorii, în regim comunist, sînt asimilate curent cu turnătoria cea mai gravă, delațiunile lui C.V. Tudor către amicii săi - șefi securiști - nu sînt de ajuns pentru a-l califica drept informator. Un vacarm mediatic, precum cel al fotbaliștilor de cartier, încearcă să îi cufunde pe toți sub aceeași culpă. Nu chiar pe toți. Foști generali de Securitate se laudă în piața publică cu curajul patriotic de a fi oprimat prin mijloace imunde populația, cu vigilența de a-i fi spionat și combătut pe intelectualii disidenți, cu colaborările pe care au izbutit să le obțină prin presiuni și intimidări. "Lăsați securiștii să vină la mine!" - spune C.V. Tudor, contrafăcînd, cu cinism smintit, o expresie christică. Azi, în spațiul public, securiștii de vocație pot fi echivalați cu "pruncii", cu neprihăniții și își pot urma nestingheriți afacerile politice. Cei care stau în atenția, dezbaterea sau sub acuzația publică sînt: a) cîteva personaje de consistență publică (oameni de cultură sau politicieni) care au acceptat să colaboreze cu Securitatea; b) oameni care militează pentru curățarea clasei politice și a căror discreditare se încearcă cu metode de tip securist. Alături de întinderea suspiciunii asupra "dușmanilor", aceste metode, reciclate "democratic", urmăresc să minimalizeze și să desființeze pînă la urmă rolul CNSAS, instituția abilitată să aducă probele colaborării unei persoane publice cu Securitatea. Calomniatorii nu au nevoie de dovezi și vor ca nici publicul să nu le mai aștepte, ci să se lase convins, înaintea oricărei dovezi și argumentații reale, de acuze cît mai sulfuroase, mai fantasmagorice, mai nefondate. Ei urmăresc să anestezieze ori chiar să suspende discernămîntul și judecata din partea populației, a actorilor publici, a instituțiilor statului. La ocazii se folosește, pentru intimidare, și injuria groasă. Nu-mi venea să îmi dau crezare urechilor cînd, la o emisiune a lui Robert Turcescu, intervenția telefonică a lui C.V. Tudor a constat în trei injurii birjărești, rostite cu parapon tacticos, la adresa invitatei din studio. Mai amplu nu s-a putut exprima vicepreședintele Senatului, căci realizatorul emisiunii i-a tăiat comunicarea. Ce reacție au colegii lui, senatorii, față de asemenea "replică politică"? Ce fel de Senat asigură ei României, dacă tolerează un asemenea comportament? Ca simplu cetățean, nu pot influența prestația senatorilor decît, indirect și prea puțin eficace, prin vot. Nu pot schimba nici programul "conservator" al unor media precum ziarul Ziua ori postul Antena 3 (cel din urmă avînd banalul cinism de a declara pe site-ul său că nu acceptă să vehiculeze injuria și calomnia).
Ce pot face totuși, ca simplu cetățean, pentru ca în spațiul public să nu se mai deverseze atîta gunoi? Pot spera și pot pleda ca informația riguroasă, discernămîntul, judecata corectă să cîștige loc precumpănitor în media și să influențeze masiv opinia publică. Pot spera că, astfel, metodele de tip securist și totalitar vor fi împinse treptat în marginea spațiului public, că se vor descalifica în ochii cetățenilor dispuși la un efort de judecată.
Pe fundalul acesta, am regretat că, tocmai pentru a vorbi despre tehnica suspiciunii, care antrenează pericolul de a discredita orice autoritate morală, Robert Turcescu apelează stilistic la egalizare: pune pe acceași linie, în Dilema veche nr. 136, colaborarea Monei Muscă și a lui Carol Sebastian cu Securitatea și memoriul adresat lui Ceaușescu de Andrei Pleșu, după ce, din cauza pretextului "meditația transcendentală", fusese trimis la "munca de jos". Faptul că Andrei Pleșu era un spirit liber, pe care regimul îl percepea ca incomod, curajul solidarității lui cu Mircea Dinescu, disidența în timpul comunismului, toate acestea pot fi puse, fie și numai stilistic, la rînd cu atitudinea colaborării? "Cineva care să ne judece" își intitulează Robert Turcescu textul, ca avertisment împotriva anihilării instanțelor morale în societatea românească.
Dar, înainte de a apela la judecata altora, trebuie să judecăm și să discernem noi înșine, să nu ne lăsăm prinși în jocul verdictului uniformizant. Autoritățile morale ale spațiului public nu se construiesc doar prin efortul lor, mereu hărțuit de diversiuni ori contestări. Se construiesc și prin efortul nostru de a le judeca pertinent, de a le cîntări, recunoaște, confirma autoritatea. În genere, autoritățile morale nu sînt oameni de o liniară perfecțiune, premianți toată viața la toate materiile. În cazul României, sînt oameni care au refuzat să facă, în comunism, compromisuri majore, care au avut, la un moment dat, curajul să se opună sistemului, care după 90 au construit instituții valabile, au luptat pentru îndepărtarea sechelelor mentale și instituționale ale comunismului. La un cu totul alt nivel, sfinții sînt, și ei, departe de modelul vieții liniare. Cei mai cunoscuți ne pun în față, dimpotrivă, oameni care pot asuma și depăși crize grave, care se pot "converti", se pot reorienta decisiv în direcția dreptății.
Revenind în România de astăzi, atitudinea pe care părintele Iustin Marchiș a avut-o în fața acuzațiilor de a fi colaborat cu fosta Securitate mi se pare, în acest cadru, de reținut. În emisiunile de la Realitatea TV, cea a lui Cornel Nistorescu și Ediția specială unde s-a aflat în dialog cu Gabriel Liiceanu, două lucuri mi s-au părut de luat în seamă: întîi, că a regretat și a cerut iertare celor ce sînt legați de el duhovnicește nu doar pentru cele cîteva note de protocol întocmite, ci pentru faptul de a fi fost obligat să aibă de a face cu Securitatea. Apoi a distins foarte net condiția de cetățean, supus fără excepție legilor țării, și condiția de om al Bisericii, refuzînd pentru cea din urmă sustragerea de la investigarea colaborării cu Securitatea. De altfel, întregul dialog între părintele Marchiș și Gabriel Liiceanu a fost un exercițiu de discernămînt și de judecată reală, în care interlocutorii se limpezeau și se nuanțau unul pe celălalt; un exercițiu benefic pentru noi toți.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
