| |
 LA SINGULAR ȘI LA PLURAL |
|
Robert TURCESCU | alte glasuri, alte păreri
Caricatura
Românii s-au amorezat de o caricatură. Dacă e să dai crezare sondajelor de opinie, arătăm cu toții ca niște fraieri legați la ochi, incapabili să vadă ridicolul situației. Caricatura pe care unii o iau drep glumă bună iese, periodic, pe micile ecrane, face băi de mulțime, dă indicații prețioase, se lasă fotografiată și mîngîiată ca un Mesia modern, aducător de pace, vindecare și bunăstare. Deși făcută din linii strîmbe și înnodate, caricatura pozează în suliță verticală ruptă din soare: vorbește despre mîntuire și credință, îndeamnă la post și rugăciune, ia față smerită de mirean cumpătat. Cîteodată, se plictisește și devine părintele națiunii: din amvonul improvizat în studiourile de televiziune ori lătrînd scurt prin telefon, ține predici despre români și România. Uluiți sau, poate, fermecați ca în fața unei grămezi de bălegar, pe care n-o spală nici o ploaie, cetățenii României viitor-europene rămîn pe loc, privindu-l și ascultîndu-i lătratul scurt, presărat, din cînd în cînd, cu hăhăieli bizare.
Dacă ai un pic de umor, e distractiv, deși pare o combinație nefericită între Pinocchio și Hitler: minte mult și strigă din toți rărunchii. Din cînd în cînd, articulează, cu aer savant, tot felul de inepții, iar alte caricaturi, deghizate în moderatori de televiziune, dau ochii peste cap, fermecate de rostirile dumisale.
Caricatura a născut prozeliți. După chipul și asemănarea lui, se ridică în poziție bipedă, emițînd pretenția de a fi băgate în seamă de întreaga suflare a țării, alte și alte desene strîmbe. Să fii șui în toate privințele a devenit motiv de mîndrie. La colț de stradă sau pe culoarele Academiei se discută despre modelul originar al caricaturilor înconjurătoare. Lumea românească îi comentează spusele, conturile, promisiunile și gesturile. Îl crede. Unii vor să fie ca el, și asta se vede din ce în ce mai des la televizor, pe stradă sau în sălile de spectacole. Nesimțirea e confundată cu puterea, iar vulgaritatea ține loc de curaj, în timp ce banii, ah, banii!, fac cît două biblioteci citite și-un doctorat dat.
Caricatura de care s-au amorezat românii și-a făcut un plan. Profitînd de neatenția celor din jur, a evadat din colțul paginii și se vrea cap de afiș. Sau de ziar. Umblă beată de fericire și anesteziată de lungile priviri galeșe pe care i le aruncă pomanagiii. Se viseză primadonă în corul analfabeților pe care-l ascultă, zi de zi, românii prin intermediul televizoarelor.
Caricatura aceasta n-are nume. Și nici umor n-are. E însă multiplicată în mii de copii și afișată cînd pe stradă, cînd pe gardurile palatelor în care se adăpostește puterea, cînd pe micile ecrane sau pe marile stadioane. Vrei, nu vrei, dai cu ochii de ea sau face tot ce poate, ca să ți se bage în ochi. Vestea bună e că, pentru orice glumă proastă, există un sfîrșit. Vestea rea e că nimeni nu știe cît timp sîntem în stare să ne amuzăm de glumele proaste.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
