| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Andrei MANOLESCU
Nu se poate depista predispoziția la mită
- interviu cu psihologul Alfred DUMITRESCU -
Asistăm destul de des în mod direct sau prin intermediul presei la întîmplări cu polițiști care se comportă inadecvat. Fie intervin cu o forță nejustificată în unele cazuri, fie stau de-o parte sau nu știu ce să facă în alte cazuri. Denotă asta o confuzie în legătură cu rostul pe care-l au în societate, o idee neclară sau greșită a statutului unui polițist?
Bine a spus cine a spus că puterea nelimitată corupe în mod nelimitat. Cred că aici despre asta e vorba. Despre limitele puterii cu care sînt învestiți polițiștii. Scandaluri cu poliție abuzivă există peste tot. Să ne amintim de celebrele înregistrări din Los Angeles, de acum cîțiva ani, care au provocat și răzmerițe de stradă, sau de împușcarea unui brazilian nevinovat în metrou, suspectat de poliția din Londra că ar fi avut asupra lui o bombă. Dar cred că trebuie trecut aici de fenomenal, de faptul divers, și mers către atitudinea generalizată a unui corp profesional care are menirea să insufle cetățenilor un sentiment justificat de siguranță. Mie mi se pare că poliția s-a schimbat evident față de perioada de dinainte de 1990. Cred însă că marea dificultate de acum a polițiștilor e că sînt parcă reîntorși așa, spre o atitudine dinainte de 90. Mă refer de exemplu la situațiile în care echipajele de poliție par infinit mai preocupate de coloana oficială care urmează să treacă peste cîteva minute, decît de toate neregulile pe care le văd. De parcă rostul lor principal pe lumea asta ar fi să protejeze notabilitățile. Deși teoretic, salariul le vine din taxele pe care le plătim noi, practic, cei care-i țin pe statul de plată sînt șefii lor. Superiorul e mult mai aproape decît principiile.
Ar trebui deci găsit un sistem care să-i facă să înțeleagă răspunderea pe care o au față de cetățeni?
Observ o serie de schimbări instituționale, de tipul poliție comunitară și altele. Dar cred că scopul trebuie să fie ca poliția să devină destinată în primul rînd protecției cetățenilor și nu a instituțiilor sau a demnitarilor.
Credeți că e doar o problemă de organizare sau că se fac și greșeli în selectarea sau instruirea polițiștilor?
Mi se pare că riscăm să punem o greutate mult prea mare pe umerii polițistului obișnuit. Am văzut în ultimul timp asemenea polițiști care, ca indivizi, aveau atitudinea oricărui polițist dintr-o țară civilizată. Dar cred că aceștia nu se pot opune presiunilor care vin din sistem, mai ales cînd e așa ierarhizat. Nu le putem cere să reziste unor asemenea presiuni, mai ales într-un sistem în care comanda întîi se execută și apoi se discută.
Totuși există destule situații care depind de polițist ca individ și în care se constată că el nu știe cum să reacționeze. E temător față de eventuala funcție sau de relațiile pe care le are cel pe care ar trebui să-l amendeze. E umilit într-un caz și apoi își descarcă nervii la următorul.
Cred că asta ține în ultimă instanță de aceeași problemă a autorității. E o dificultate pe care nu o au doar polițiștii, ci o întîlnesc și la tinerii care lucrează în companii private. Aș spune că asta ține chiar de o istorie a nației, a modului în care copiii sînt crescuți de părinți, o istorie a modului în care ne raportăm la autoritate. Din păcate, trăim încă într-un sistem binar în care autoritatea e distribuită fie în poziție de slugă, fie în poziție de stăpîn. Iar oamenii care funcționează într-un sistem nu știu niciodată care sînt limitele. În primul rînd, care e gradul lor de libertate, de acțiune, de exprimare. Nu știu niciodată unde riscă să calce pe bec și să fie sancționați, și oamenii tind, în asemenea condiții, mai degrabă să fie pasivi, să nu reacționeze, decît să facă vreo greșeală.
Credeți că educația oamenilor, în sensul pe care l-ați spus (ce au învățat la un moment dat la școală sau de la părinți), poate fi compensată, într-o măsură satisfăcătoare, de o instruire bună, de niște cursuri făcute la serviciu, despre drepturile și îndatoririle pe care le au și, evident, de niște reglementări cît se poate de clare?
La modul teoretic și ideal, da. La modul practic, cred că lucrurile se petrec foarte lent din punctul acesta de vedere. O evoluție discretă pe parcursul mai multor generații. Pentru că oamenii care sînt în poziția de a-i instrui sînt, la rîndul lor, produsul aceluiași sistem de valori, acelorași norme și atitudini de viață. Adică jupîneala nu e cantonată nici în familie și nici la nivelul ierarhic superior al unei instituții. Cu ea ne-am născut, cu ea am crescut și cu ea încă trăim. Pînă cînd excepțiile de la acest sistem vor atinge o masă critică, va mai trece timp și nu cred că lucrurile se pot schimba peste noapte, doar prin modificarea normelor.
Am auzit recent că în Bulgaria ar fi pe cale să se instituie un sistem de testare psihologică pentru polițiști, prin care ar urma să fie pusă în evidență eventuala predispoziție de a lua mită. Credeți în valabilitatea unui asemenea test?
E hazos. Sigur că psihologii, ca orice fel de profesioniști, sînt gîdilați în orgoliul lor, atunci cînd se creează o mitologie de felul acesta în jurul instrumentelor pe care se presupune că ei le posedă. Dar așa ceva nu există. Problema asta mi-am pus-o chiar ieri văzînd pe stradă un individ care a încălcat dintr-odată o mulțime de reguli de circulație chiar în centrul Bucureștiului. Nu era nici un echipaj de poliție în zonă. Întrebarea e în ce măsură ar putea exista niște teste psihologice care să-i depisteze pe psihopații ăștia îngrozitori care ne pun, din ce în ce mai mult, pe toți în pericol pe stradă. Concluzia este că nu există nici un instrument psihologic atît de fin încît să poată face diferența între o tendință psihopatică strunită de un eu suficient de sănătos și posibilitatea ca această tendință chiar să se realizeze. Nu cred deci că se poate elabora un instrument care să măsoare sensibilitatea la mită.
Pînă unde pot merge aceste teste psihologice, la ce sînt ele utile?
Ele pot pune în evidență situațiile flagrante, anormale, față de restul. Dar acest rest poate cuprinde extrem de multe cazuri în care posibilitatea derapajului este foarte mare. Nu cred că va exista vreodată un instrument psihologic care să ne permită să-i îndepărtăm dintre noi (și nu știu cine am fi noi ăia bunii) pe cei răi, din toate punctele de vedere. Ca să nu mai spun că în chestiunea cu mita, pentru marea majoritate a oamenilor predispoziția e doar o chestiune de numere. Adică depinde de cît de mare e mita. Cine nu e predispus la zece euro e poate sensibil la o sută sau la o mie. Iar dacă vorbim de cifre cu mai multe zerouri, predispoziția crește exponențial. În principiu, singurul lucru care poate face diferența e - cred - un sistem destul de coerent, care să le dea oamenilor suficient de multă responsabilitate și suficient de multă libertate, așa încît ei să știe că decizia le aparține și că răspund pentru ea: nici că sînt împinși de sistem într-o anume direcție, nici că sînt blocați. Cred că e mai mult o problemă de organizare decît de alegere a unor persoane (și de unde să găsim niște oameni atît de perfecți!). Oamenii sînt așa cum sînt. Important e ca sistemul (și vorbim aici de poliție!) să le încurajeze dimensiunea de pro-activitate față de cetățean și să nu-i împingă către latura de abuz.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
