| |
 MASS COMEDIA |
|
Oriana FALLACI
Sînt mîndră că mă atacă și unii, și ceilalți
Pe 12 decembrie 2001, cînd a apărut în librării, cartea Orianei Fallaci La Rabbia e lOrgoglio ("Mînia și Orgoliul") s-a vîndut în 200.000 de exemplare. Într-o singură zi. De atunci se retipărește întruna. Oriana Fallaci nu mai publicase nimic din 1991; își împărțea viața între Florența natală și New York, refuzînd publicitatea, interviurile, aparițiile TV și chiar contactele cu oamenii (în afara cîtorva prieteni apropiați). Suferea de cancer: spunea că s-a îmbolnăvit în 1991, din cauza inhalării fumului de la sondele din Kuweit, incendiate de armata lui Saddam Hussein. La 60 de ani, plecase corespondent pe frontul din Irak, după ce de-a lungul carierei nu ratase nici unul dintre conflictele lumii: Vietnam, America Latină, războiul indo-pakistanez, Orientul Mijlociu. Cu războiul se familiarizase din copilărie: la 14 ani, a luptat în Rezistența italiană alături de tatăl său. A intervievat mari lideri politici (de la Golda Meir la ayatolahul Khomeini și de la Henry Kissinger la Yasser Arafat), iar interviurile sale sînt astăzi obiect de studiu în toate marile școli de jurnalism din lume. A scris cărți, traduse în treizeci de limbi și vîndute în milioane de exemplare. A afirmat întotdeauna idei de stînga, dar a criticat întotdeauna stînga pentru felul în care se complace în rețetele comode ale ideologiei. Mînia și Orgoliul i-a adus mai multe procese în Italia și în Franța: a fost acuzată de instigare la violență împotriva islamului și de rasism. Scrisă într-un limbaj direct, sub impresia atentatelor din 11 septembrie 2001, cartea avertizează asupra pericolului ireductibil al fundamentalismului islamist și critică politicienii occidentali pentru incapacitatea de a găsi soluții în apărarea civilizației occidentale, pentru ipocrizia cu care se prefac că nu "văd" problema, pentru lipsa de curaj.
Oriana Fallaci a murit în noaptea de 16-17 septembrie crt. într-o clinică din Florența, orașul ei natal.
Fragmentele de mai jos sînt selectate dintr-o lungă conversație pe care Oriana Fallaci a avut-o în decembrie 2001, la New York, cu Carlo Rossella (fost director al săptămînalului "Panorama"), și Lucia Annunziata, jurnalistă la RAI, și au apărut în revista "Panorama".
Despre pasiune
"În Mînia și Orgoliul susțin că Bin Laden este doar actualul vîrf al aisbergului: acea parte a muntelui care se ridică din abisurile propriei orbiri și care, de la 1400, nu știe să producă decît religie. Susțin că adevăratul protagonist al acestui război sfînt nu este el, ci acel Munte. Și o repet. Dar nu pot nega, nimeni nu poate nega că Bin Laden este un mare personaj. E în aceeași măsură în care era un mare personaj Khomeini. Pentru că, în ciuda perfidiei sale, a disprețului său față de ceilalți, este, ca și Khomeini, un personaj născut din pasiune. Făcut din pasiune. Noi nu mai avem personaje făcute din pasiune, născute din pasiune. Pentru a le găsi, trebuie să ne întoarcem în trecut. La Sfîntul Francisc, la Sfînta Tereza, chiar la Torquemada. La Danton, la Marat, la Robespierre. La Napoleon, la Nelson, la Mazzini, la Garibaldi, la Cavour. La Lenin, la Stalin, la Churchill care, pentru a lupta contra lui Hitler, le-a promis englezilor «lacrimi și sînge». La Mao Tze Dun, la Ho Shi Min. Și aici mă opresc pentru că, de o jumătate de secol, Occidentul n-a dat decît lideri contrafăcuți. Nenorociți sau mediocri care sînt lideri doar cu numele. Singurul personaj pe care l-a produs Occidentul în ultimii cincizeci de ani este Karol Wojtyla. Un om al credinței, un om al bisericii. În rest, chiar și în artă, în muzică, în pictură, în afară de Picasso n-am avut decît contrafăcuți. Știi de ce? Pentru că am pierdut pasiunea. Pentru că am înlocuit pasiunea cu raționamentele. Mai rău: cu hedonismul, cu cultul comodității, cu moliciunea. Și cu conceptul unei egalități care aplatizează, nivelează, stinge genialitatea și personalitatea. Și astfel stinge arta, stinge poezia. Spuneți-mi unde este, de o jumătate de secol, arta? Unde este poezia? Avem știința și gata, tehnologia și gata, bunăstarea și gata. Dar nu se poate trăi doar cu știința și gata, cu tehnologia și gata, cu bunăstarea și gata. Nu se poate trăi fără pasiune. Eu nu știu să trăiesc fără pasiune. Tot ceea ce fac, fac din pasiune și cu pasiune. Scriu din pasiune, mă supăr din pasiune, înjur din pasiune, mă bat cu pasiune. Și, pentru Dumnezeu: mica mea carte este izvorîtă din pasiune. Sînt sigură că oamenii o citesc nu numai pentru că spun adevărul, ci pentru că îl spun cu pasiune".
Despre interviuri
"Nu mă recunosc niciodată în ce scriu alții despre mine. Cînd văd un articol despre mine, mi se pare că citesc ceva despre o persoană pe care n-o cunosc. O străină. Cît despre interviuri, le detest, pentru că mi-au atribuit întotdeauna, lucruri pe care nu le spusesem. Asta mi-a displăcut întotdeauna pentru că, după cum știți, la interviuri mă pricep. Jurnalismul făcut prin interviuri, eu l-am inventat. Iar interviurile mele au fost întotdeauna riguroase, precise, corecte. N-am trădat niciodată pe nimeni. Chiar dacă era vorba despre o persoană pe care o uram sau nu o respectam, eram atentă să redau cu fidelitate ce mi-a spus acea persoană. Nimeni nu m-a putut acuza că am inserat în răspunsurile lui o inexactitate sau o minciună. A încercat Kissinger, dar a trebuit să-și înghită imediat calomnia. À propos de extrem de antipaticul Kissinger: în cartea sa Anii de la Casa Albă, de altfel o carte în care declară că m-a întîlnit pentru «a intra în Panteonul meu de personaje mondiale», înșiră vorbe despre un interviu pe care nu l-am făcut și nici măcar nu l-am cerut: cu liderul nord-vietnamez Le Duc Tho. După apariția cărții i-am transmis că nu face nici cît o ceapă degerată ca istoric. Ce istoric e acela care povestește lucruri niciodată întîmplate?"
Despre independența de gîndire
"Italienii nu prea înțeleg independența de gîndire, independența cetățeanului care gîndește cu propriul creier și refuză să se lase acaparat de tabere și de ideologii. Așa sînt ei obișnuiți, să se lase înregimentați, să fie cu Guelfii sau cu Ghibelinii, cu catolicii sau cu protestanții, cu reformiștii sau contrareformiștii, cu papa sau cu împăratul, cu francezii sau cu austriecii, cu americanii sau cu rușii, și nu-l înțeleg pe cel care nu e nici cu unii, nici cu alții, și vede și greșelile unora, și pe ale celorlalți. E o boală centenară a italienilor, de care încă nu s-au vindecat. Uneori mă întreb dacă se vor vindeca vreodată. Cum știe toată lumea, am luat poziție împotriva războiului din Vietnam în 1967, cînd am fost prima dată la Saigon. De pe front am scris lucruri destul de dure despre ceea ce consideram că este un conflict fără sens. Și în 1968 la fel. Bineînțeles, comuniștii de atunci au fost foarte mulțumiți. Plini de entuziasm, au preluat fragmente din reportajele mele, de exemplu din acela în care descriam bătălia de la Dak-To. În editorialele lor îmi atribuiau chiar rolul de eroină și nimeni dintre ei nu s-a îndoit de ceea ce scriam. Recunoscători și seduși, nord-vietnamezii m-au invitat atunci la Hanoi: privilegiu pe care nu prea îl acordau nici măcar tovarășilor lor de partid. Cu aceiași ochi, cu aceleași urechi, cu același creier, cu aceeași judecată independentă, m-am dus la Hanoi. Și acolo am văzut regimul cel mai stalinist, mai tiranic, mai fascist, pe care îl cunoscusem de cînd îmi făceam meseria. Din asta au rezultat articole încă și mai dure decît acelea pe care le scrisesem din Saigon. Deschide-te, cerule! Comuniștii, care mă exaltaseră atîta, m-au agresat, m-au insultat mai mult decît oricînd în viața mea de pînă atunci. Nici unul n-a încercat un examen de conștiință, nici unul nu s-a întrebat dacă ce scrisesem din Nord era la fel de adevărat ca reportajele scrise din Sud. Și nimeni dintre simpatizanții și «tovarășii lor de drum» n-a lăudat onestitatea unei femei care, cu aceeași candoare, denunța răul acolo unde îl întîlnea. Eroina a devenit un personaj reprobabil. Persoana cumsecade a devenit o delincventă. Cea care spunea adevărul, o mincinoasă. (...) Dreapta și stînga nu sînt decît cele două fațete ale aceluiași chip. Chipul bigotismului, al intoleranței, al incapacității de a fi liberi și de a gîndi cu propriul creier. În Italia, cine nu e de o parte sau de alta, cine nu e Guelf sau Ghibelin devine automat un păcătos. Un eretic bun de ars pe rug. Eu mă simt însă foarte mîndră că sînt, în acest sens, o păcătoasă, o eretică de ars pe rug. Sînt mîndră că nu am umbrele politice, că nu aparțin nici unui grup sau club sau lobby, că mă atacă și unii, și ceilalți. Este cel mai mare compliment care se poate aduce onestității și curajului meu."
prezentare și traducere de Mircea Vasilescu
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
