| |
 LA ZI IN CULTURA |
|
Roxana CĂLINESCU
E momentul să povestim despre ce a fost
Săptămîna trecută, Institutul Cultural Român a organizat la Cinematograful Studio avanpremiera filmului Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii de Cătălin Mitulescu, scenariul Cătălin Mitulescu și Andreea Vălean, cu Dorotheea Petre, Ionuț Blecheru, Jean Constantin, Mircea Diaconu, Carmen Ungureanu, Cristian Văraru ș.a. Dorotheea Petre - în rolul Evei - a cîștigat la Cannes Premiul "Une Certain Regard" pentru "Cea mai bună actriță".
Ați intrat la Facultatea de Geologie în 1993, apoi ați lucrat în Italia ca pizzaiollo. Cum v-ați decis să urmați cursurile de regie film?
Cred că în liceu s-a născut pasiunea mea de a scrie la o revistă a școlii niște nuvele; apoi mă duceam în fiecare zi la cinematecă. Chiuleam de la școală și mergeam să văd filmele lui Antonioni, Pasolini, Fellini, Forman. Toate peliculele erau alb-negru; uneori stăteam pe jos pentru că nu mai erau locuri. Atunci se vindeau bilete pe sub mînă la suprapreț. Era o meserie chestia asta, ca la meci... Am văzut de curînd săli de cinema goale, care se închid, și mi-am adus aminte de cozile de la Cinema Patria. Era alt timp. Revenind, cred că am avut, ca orice regizor, pasiunea de a povesti. Cred că de la asta pleacă totul. Nuvelele mele erau foarte vizuale și m-am gîndit că aș putea face film. Nu am luat o decizie imediat. Am plecat din țară după doar doi ani de Geologie.
Cum v-ați descurcat ca emigrant?
Am plecat din România foarte decis și cu o mare energie. Aveam 20 de ani. Dormeam prin trenuri, în săli de așteptare. Voiam să văd cum e acolo și să cîștig bani. Acolo, în nordul Italiei, pe lacul Maggiore, m-am format, m-am împlinit cumva. Am lucrat ca ucenic în construcții, apoi în restaurante. Eram foarte tînăr și îmi plăceau regulile. Respectam acea relație ucenic-maestru. Îmi plăcea să lucrez bine, să fiu un ucenic bun. Am intrat într-un restaurant spălînd vase, apoi, în cîteva luni, am învățat să fac blatul la pizza. Nu e ușor să-l faci bine. Exista un secret și aici. Apoi am învățat bucătărie italiană de la un sard foarte simpatic. Iarna, cînd ploua tot timpul și nu erau foarte mulți clienți, am ajuns să țin eu singur un restaurant: trebuia să fac pizzele, mă duceam în bucătărie și pregăteam spaghetele, îmi scoteam repede șorțul, îmi puneam papionul și serveam clienți la masă. Și trebuia să le fac pe toate foarte bine. Mi-a plăcut spiritul acela lombard, avea o rigoare care mi-a prins bine la vîrsta aceea și mai ales mi-a prins bine ucenicia. Acest statut nu mai există la noi, nu mai este respectat și asta ne lipsește.
Zece ani mai tîrziu ați ajuns la Cannes cu scurtmetrajul Trafic, pentru care ați și fost premiat cu Palme DOr.
Da, eu m-am întors din Italia în 1996, atunci cînd a cîștigat alegerile Emil Constantinescu. Tocmai obținusem acte în regulă, permis de rezidență, aveam un statut foarte bun în Italia, dar călătoria se terminase. M-am hotărît să mă întorc acasă, să fac regie de film.
Cum credeți că se explică interesul regizorilor pentru trecut și, în mod particular, pentru perioada comunistă? Nae Caranfil a dat tonul cu E pericoloso sporgersi în 1993.
Cred că eu, ca și alți regizori de vîrsta mea, pînă în anul 1990 aveam foarte multe frămîntări. Citeam mult, ne preocupau lucruri despre care nu puteam vorbi, dictatura ne ținea sub o presiune care a creat ceva în noi. Acel "avem ceva de spus". Cam toți regizorii care s-au aplecat asupra anilor 1989 avem aceeași vîrstă. Sîntem aceeași generație. Revoluția a însemnat un vulcan și un haos, economia de piață, mineri, alegeri, toată nebunia asta care ne-a mîncat timpul. Iar acum lucrurile au ajuns să se decanteze, a trecut îndeajuns timp, lucrurile s-au liniștit cumva. Acum e momentul să povestim despre ce a fost. Asta e meseria noastră, sîntem regizori.
În "Le Figaro Magazine" din 26 august a apărut o scurtă cronică la film, semnată de Anthony Palou. După ce rezumă filmul, cronicarul încheie: "Primul lungmetraj al lui Cătălin Mitulescu este un film aproape proustian - mizînd pe senzațiile venind dinspre trecut - despre o lume care, din fericire, nu mai există". Ați apelat la emoție ca miză principală a filmului?
Totul a plecat dintr-o dorință foarte puternică. Am simțit nevoia să mă întorc în acel timp și să spun o poveste de atunci. Andreea Vălean, scenarista filmului, a venit cu ideea să facem o poveste din aceea vreme. Am intrat în acel joc, au intervenit amintirile, apoi scrierea scenariului a însemnat desigur articularea unei povești, dar mai mult decît atît am pus cap la cap o înșiruire de situații, de emoții. Lista acelor emoții și întîmplări era foarte lungă și s-a construit în film ca o cronică de familie. Pentru mine aceste povești au însemnat o regăsire personală. Asta este miza mea. Ca spectatorii să se identifice cu aceste emoții și asta să îi însenineze, să-i liniștească. Asta le propun eu.
Ce s-a schimbat în români după decembrie 89?
Dacă mă doare ceva acum este ura românească, blocajul ăsta în clișee de tot felul. Ura te face prost, într-un fel. Am încercat să găsesc prin film o soluție să scăpăm de această tară. Cred că după Revoluție s-a pierdut o anumită limpezime. În timpul dictaturii lucrurile erau cumva așezate, românii avînd conștiința propriei tragedii. După 1989, lumea românească s-a tulburat foarte mult și nici nu ne-am dat seama de ceea ce se întîmplă cu noi, am pierdut o anumită conștiință pe care eu încerc să o regăsesc și aș vrea să transmit asta prin film și publicului meu. E vorba de limpezimea noastră, ca popor. Să regăsim timpul în care să ne gîndim la ce se întîmplă cu noi.
O altă meteahnă românească este acel "prea tîrziu", fie că e vorba de deconspirarea colaboratorilor sau despre discutarea momentului Revoluției. Mi-a fost teamă că filmul meu vine prea devreme, în nici un caz prea tîrziu. Nu este prea tîrziu. Pentru mine, e un timp potrivit. Dacă spectatorii au aplaudat și le-a plăcut înseamnă că filmul a venit într-un moment potrivit.
Cum a fost primit filmul în cinematografele din Franța?
Am păstrat legătura cu producătorul francez în fiecare zi în această perioadă și pot spune că, față de filmele care au intrat în cinematografe miercuri, 30 august, Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii a cîștigat un procent de 20% de spectatori. Celelalte filme au rămas constante sau au pierdut. Asta înseamnă că place. Cei care ies din sală vorbesc despre el prietenilor și asta atrage și alți spectatori. Am făcut 12.000 de spectatori în 10 zile, ceea ce, pentru un film de autor, nu e puțin lucru. Sper că acest tip de reclamă, din vorbă în vorbă, să funcționeze și la noi. Pînă acum toate proiecțiile au avut ecouri foarte bune, cum a fost și cea organizată de Institutul Cultural Român la Cinema Studio.
Care sînt proiectele dvs. privind filmul de scurtmetraj? Dacă ați fi pus în situația de a face un film despre integrarea României în Uniunea Europeană, care ar fi elementele ce nu ar trebui să lipsească?
Nu am nici un proiect de scurtmetraj pe care l-aș putea regiza. Lucrez la un lungmetraj cu titlul Un balon în formă de inimă, care e în fază de scenariu. Mie nu-mi place să speculez lucrurile imediat, mai ales că încă nu se întîmplă nimic (rîde). Scenariul la care lucrez e de actualitate, dar integrarea în UE nu se prea simte în relația dintre Veli, cameristă pe litoral, și iubitul ei, Anechițoaia, proaspăt intrat într-o bandă de hoți de buzunare.
Ce film românesc constituie pentru dvs. un bun reper cinematografic?
Mi-au plăcut mult Duminică la ora 6 al lui Lucian Pintilie și filmul "de diplomă" al lui Dan Pița, La vie en rose. Sînt magice. Lui Dan Pița i-am fost chiar ucenic. Ucenicia e de mare preț. Serios.
Care sînt atuurile "generației așteptate" a cineaștilor români?
Au o solidă cultură cinematografică formată în perioadă comunistă, dar și-au păstrat perseverența și după 1989. Au multe lucruri de spus și, în primul rînd, sînt norocoși pentru că au șansa să construiască totul de la început.
a consemnat Roxana CĂLINESCU
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
