| |
 TÎLC-SHOW |
|
Adrian CIOROIANU | povești suprapuse
Dosariada, noua Daciadă
Adevărul e că noi, intelectualii, sîntem ușor ipocriți. Eu am aflat despre colaborarea Monei Muscă prin septembrie anul trecut. Iar cine mi-a spus - și nu era nici măcar membru al CNSAS! - a zis așa: "Cum, Adi, nu știi?! Dar e de notorietate!". Gabriel Liiceanu, în scrisoarea sa deschisă către împricinată, spunea într-o frază că tot prin toamna trecută a aflat - și cred că nu din aceeași sursă. Mircea Dinescu a scris în Gåndul, cu luni înainte, cel puțin două tablete în care era vorba de - citez aproximativ - o foarte simpatizată femeie politician, a cărei colaborare cu Secu e secretul lui Polichinelle ș.a.m.d. Nici nu era prea greu ca gîndul cititorului să ajungă la Mona M. - bănuiesc că autorul chiar asta voia. Iar revista Academia Cațavencu, cu vreo două săptămîni înaintea "deconspirării" persoanei în cauză (puteți verifica), îi dăruia o primă pagină întreagă, în care dna Muscă apărea ca o variantă autohtonă a cîntăreței Tina Turner, dar sub numele de Tina Toarnă! Nu mai spun ce se vorbea la Timișoara sau la Arad despre Mona Muscă, în medii care mai de care mai avizate în privința celei care era (sau doar ce fusese) ministra Culturii! Colac peste pupăză, mai zilele trecute a (re)apărut și Traian Remeș, spunînd că el cunoștea chestia despre Mona M. încă din 2000! Mă mir că întrecerea "de cînd știam de Mona" s-a oprit doar aici!
Cum s-ar spune, cam toată lumea știa de mult ceea ce era de știut despre Mona Muscă - și totuși, cînd știrea s-a confirmat, toată lumea a părut surprinsă! Aproape îți vine să crezi că Mona M. a fost ultima inițiată în subiect! Ceea ce pare a confirma încă o dată că soțul încornorat află ultimul ceea ce știe deja toată suflarea ulițelor - sau, altfel spus, că România rămîne un mare sat! Eu am convingerea că povestea cu dosarele e de ceva vreme în faza manipulării fățișe. Deja cred că am ajuns în punctul în care nu ceea ce dosariada scoate la iveală este interesant, ci ceea ce ea camuflează. Mizez pe inteligența cititorului: nu mi se pare greu de bănuit care anume dintre subiectele actualității sînt ținute în plan secund de această peltea subțire cu dosarele CNSAS, din care - hai să fim serioși! - pînă acum am aflat de Mona M., plus de alți cinci guvizi prinși la întîmplare, plus de Sorin Antohi și Iustin Marchiș, care s-au denunțat singuri.
Apetitul intelectualilor de a deconspira (alți) intelectuali
În România, de fapt, e greu să ascunzi ceva. Ascunzișul, la noi, nu poate fi o strategie pe termen lung - ci e doar o stratagemă de moment. E un joc - în care nimeni nu e atît de tare încît să ajungă pînă la capăt. Și, în virtutea acestei maxime deschideri pentru secretul altora, iată că vine și rîndul intelectualilor - deși rîndul politicienilor nu s-a terminat cîtuși de puțin! În vară beam un ceva cu gheață cu un coleg de la Facultatea de Istorie. Am pus cap la cap ultimele zvonuri bîrfitoare și ele dădeau cîteva nume: ba c-ar fi Antohi, ba c-ar fi Pippidi sau Romulus Rusan (ultimele două sper să nu se confirme vreodată). Ceea ce vreau să spun e că, în toată această poveste, intelectualul pare chiar mai expus decît politicianul - tocmai pentru că el vorbește despre valori, principii, morală și păcat. Și își cere să-l crezi - spre deosebire de politician, care și el vorbește despre aceleași lucruri, dar nu merge pînă-ntr-acolo încît să aibă pretenția de a fi crezut. Uneori îmi spun că această curiozitate în privința dosarelor intelectualilor este tocmai consecința credibilității de care ei, teoretic, se bucură. De unde deci acest apetit pentru deconspirarea intelectualilor (de către alți intelectuali)? Întîi, pentru că, ei da, curiozitatea ca atare în acest mediu e legitimă. Intelectual curios mi se pare un pleonasm, după cum intelectual necurios cred că este o contradicție în termeni. În al doilea rînd, această curiozitate de acum este fructul stării de suspiciune generalizată în care am trăit cu toții - și pînă în 1990, dar și după. Suspiciunea perpetuă nu putea să nu (ne) ducă spre o formă de schizofrenie. Toți, după ceva pelerinaj prin cercuri intelectuale, ne-am pus întrebarea: nu cumva X era în stare să...? Nu cumva Y era cel care...? Apoi, e limpede că intelectualilor le plac jucăriile; iar pentru unii dintre ei aceste dosare (ale altora) la care ajung prin virtutea împrejurărilor chiar asta sînt: niște jucării cu care se pot amuza o vreme. A patra cauză: ca oricare dintre concetățenii săi, intelectualul român are o insațiabilă deschidere către bîrfă și zvon. Vă imaginați că intelectualii-far ai națiunii sînt imuni la așa ceva? Aș! Peste 30-40 de ani, memoriile generației din care eu fac parte, dacă vor fi cît de cît sincere, vor fi pline de bîrfe!
Și într-al cincelea rînd: intelectualul român nu e doar voyeur-ist (în dosarele altora), ci și ușor masochist (și astfel cercul se închide). Ipocrizia generică de care vorbeam la început ne împiedică să ne asumăm acele detalii ce dau de înțeles că aceste dosare de ieri n-ar fi strict povestea unei generații - ci ar fi consecința unei întregi istorii. Tot ar fi ceva dacă dosariada va duce spre discutarea locului intelectualului în societatea românească, luînd în calcul nu efectele (ca acum), ci cauzele derapărilor politice. Dacă nu, dosariada va rămîne doar noua Daciadă.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
