| |
 LA CENTRU ȘI LA MARGINE |
|
Radu COSAȘU | din vieața unui extremist de centru
Un lăcaș al gîndirii românești în acțiune
Nu cred că sînt deplasat în enervarea crescîndă pe care mi-o provoacă ipocrizia comentariilor sarcastice ori de cîte ori apare în viața politică ideea de restaurant. Ideea și chiar localul... S-a făcut un caz imens din prezența foarte familiară a președintelui țării într-un local de lîngă Palatul Cotroceni; s-a făcut haz îndelung la intenția opoziției de a ocupa același local în timpul unor tratative la Palat, unde fusese invitată și refuzase să se prezinte; decît tratative acolo, mai bine o tratație la "Golden Blitz"; s-a renunțat, dar condeiele și faxurile nu au tăcut cîteva zile; s-au consacrat pagini multe zguduitoarei dezvăluiri a unui consiliu de taină între prim-ministru și cîțiva prieteni de-ai săi într-un alt restaurant bucureștean, pe malul unui lac; doi ziariști s-au dus cu o barcă motorizată, la același restaurant, și au stat de vorbă ore întregi, telefilmați și teletransmiși în direct, cu chelnerii roind în jurul lor - uite așa, na, ca o sfidare a serviciilor care urmăresc pas cu pas liderii de opinii antiprezidențiale. Cinstit vorbind, nu m-am simțit cutremurat. Merg mai departe și zic că, și înainte de 89, restaurantul a avut locul său eminent în viața cioclopedică a țării. În pofida microfoanelor și a urechilor treze, în răspăr cu partidul care ura visceral cafeneaua ca loc al reacționarilor burghezi și leneși, "Capșa" era "Capșa", nopțile lui Zaharia Stancu la sfat cu conducerea Gazetei literare nu erau secrete, "albele" se aduceau din tipografia de peste drum, acolo, la miez de noapte, cu ultimele porunci ale cenzurii, luate în derîdere, dar executate între două șvarțuri și încă un coniac; tot la un restaurant se adunau frecvent cei mai dîrzi critici literari nonconformiști, stabilind alianțe, negociind sfere de influență, premii, contraofensive împotriva autorităților care ajunseseră să numere de cîte ori apărea cuvîntul "partid" în România literară; nu mă duc pînă la a "cînta" restaurantul Uniunii Scriitorilor cu tot ce a însemnat el pentru "ideile în dialog" și non-dialog ale vremii, pentru "tezele și antitezele" de la București, căci și astea au existat, oricît s-a turnat în pahare și dosare. Pentru mine, localul familial și familiar constituie o constantă a vieții noastre publice, ba chiar și intime. El aparține agorei românești în orice orînduire, fie ea o dictatură antonesciană (vezi și Jurnalul lui Sebastian) sau comunistă, cu atît mai mult pe vremea asta de "dialog social"; aș spune chiar că revenirea restaurantului în centrul vieții politice este o înfrîngere a talk-show-urilor tot mai plicticoase și ineficiente, un refuz al telepălăvrăgelii, al noii mari trăncăneli necunoscute celui care a consacrat acest spațiu ca primordial în mișcarea ideilor, controverselor, bîrfelor, bancurilor fără de care, mă-nțelegi, ne-am sufoca.
Tocmai din cauza lui, a lui Caragiale, mă irită tratarea caricaturală și minimalizatoare de care au parte în mass-media birtul, barul, bodega, crîșmele, cafeneaua, cofetăria (de neuitat, Noica și Ricu Wald discutînd la "Nestor"!), plăcintăria, marile și micile restaurante din România noastră tranzitivă spre transcendent și înapoi în contingent. În numele sentimentului caragialian al ființei (pe care nici Cioran nu ni-l poate lua) protestez împotriva bagatelizărilor la care sînt supuse sistematic aceste lăcașuri ale "gîndirii românești în acțiune".
Da, primesc! Sînt tradiționalist, da, sînt reacționar, da, da, da, de trei ori da, sînt caragialian și îi zic "bravo!" domnului președinte, "bravo!" domnului premier, "bravo!" tuturor miniștrilor, senatorilor și deputaților care evadează din sistem - sistemul de prejudecăți și protocol - și se duc să pună țara la cale între două-trei șprițuri, patru cafele și, eventual, într-un tîrziu, o ciorbă de burtă. Unde să se pună țara la cale mai cu spor dacă nu într-un local intim? În Parlament? La Guvern? La Cotroceni? S-a văzut ce a ieșit... O socoteală elementară ne arată că marile idei și expresiile lor bătute în piatră de acolo au țîșnit, din spațiul acesta întins de la "Capșa" și "Café de la Paix", pînă la "Cocoșatu" și "Golden Blitz"-ul de azi. Dintr-o biată simigerie s-a înălțat revelația nemuritoare: "Ne trebuie o tiranie ca-n Rusia!". Într-un local nicicum de pierzanie s-a descoperit "lacuna" dintotdeauna în problema pedepsei cu moartea. Într-un cafiné central s-au aplicat cele mai răsunătoare palme din politica națională. Nu s-a observat îndeajuns că pînă și lecția cea mai consistentă privitoare la arta prozatorilor români s-a slujit tot de o berărie. Tatăl nostru, Ion Luca, în cele "Cîteva păreri" ale domniei sale, ce cerea? Cerea ca orice poveste interesantă, cu conflict, suspans și emoții, să nu se lăbărțeze în blablauri filozofice și morale, ci să capteze "sunetul halbei de bere" pocnite în fruntea unuia dintre interlocutori: "Vreau să aud halba trîntită în capul celui din față...". Nu e postmodern? Ei, taci...! Spre gloria "Capșei", să consemnez că, prin 40, Eugen Ionescu - cf. memoriei de computer a lui Dan Amedeu Lăzărescu -, ieșind din local și văzînd cum coboară dinspre Teatrul Național spre Cercul Militar o demonstrație legionară, a emis pentru prima oară un țipăt cumplit: "Rinocerii! Rinocerii!". Incalculabile sînt și vor rămîne consecințele unui cașcaval pané, ale unei fripturi în sînge cu cartofi prăjiți, ale unei saramuri dure, ale unor papanași-ca-la-mama și ale atîtor tării plus nesul aferent asupra evoluției ideilor de interes național desfășurate la o masă riguros rezervată. Da, sînt pentru restauranție în viața ideilor noastre politice, morale și ețetera.
Peste o lună, la 21.10.2006, acest articol va împlini un an de la apariția sa în Dilema veche. Indiferent cît de sesizabilă sau insesizabilă a fost ironia lui, mai important este că pledoaria pentru restauranție a fost înțeleasă mot-à-mot la cel mai înalt nivel și că în constelația noastră nemuritoare, de la "Capșa" la "Golden Blitz" a apărut "La Potcoava" din Giulești.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
