| |
 LOCURI COMUNE |
|
Iaromira POPOVICI | bazar
Lift și control
Cu timpul, se pare că am adunat tot mai multe frici. Unele dintre ele, în alte epoci, mi s-au părut tranzitorii, pe altele nici nu le-am băgat în seamă: ele însă, odată cu acumularea de experiențe negative și de frustrări (nu neapărat pentru că eu aș fi avut mai multe decît media oamenilor obișnuiți din lumea asta), au prins colțuri libere și confortabile, în creierul meu și s-au statornicit bine-mersi acolo. Ce legătură au toate acestea cu societatea de consum și cultura populară, lucruri despre care scriu îndeobște, implicit sau explicit, veți spune? Sînt, probabil, niște efecte ale ei asupra unei minți problematizante. Pot fi considerate consecințele negative ale lumii nebune și grăbite în care trăim: lucruri necontrolabile, pe care nu avem cum să le stăpînim, și atunci preferăm să le evităm, pur și simplu.
Fricile, în viziunea mea, se leagă de dorința de a ține, cît de mult posibil, lucrurile sub control, și de a reduce riscurile de toate felurile. Asemănătoare cu tabu-urile tradiționale, ele reprezintă efectul unor interdicții survenite după experiențe negative: cu singura diferență că oamenii de felul meu, care își exprimă și statuează fricile, le consideră definitive și fără cale de întoarcere. Ele intră în categoria regulilor de supraviețuire ale fiecăruia, dar la capitolul "așa nu". Și, repet, asta doar pentru persoanele cărora le place, asemenea mie, să eticheteze și clarifice totul și să trăiască după o filozofie (imaginară sau reală).
Dar să trecem la lucruri concrete: o înșiruire a cîtorva frici poate duce la o antiviziune asupra actualei stări mișcătoare a societății în care trăim. Mai ales că multe din fricile mele se leagă de diverse tipuri de mișcare. Cea dintîi - să zicem - e legată de lifturi. Am rămas, odată, demult, într-un lift de pe șoseaua Giurgiului, într-un mod semidramatic, semicomic: venind de la o aniversare cu o bucată de tort, cu frișcă, în mînă, liftul ne-a zguduit, ne-a dus pînă la ultimul etaj (tortul a sărit pe noi), apoi s-a oprit. Nu ne-am lovit (eram cu mama mea), am scăpat cu viață și fără "leziuni", dar impactul asupra creierului meu a rămas. De atunci pot urca aproape oricîte etaje, mai curînd decît să iau liftul. E adevărat, m-am întrebat ce aș face dacă aș locui într-un zgîrie-nori, la etajul 30 și ceva... dar mi-am dat seama că șansele sînt minime. Oricum, am locuit o perioadă la etajul 9, și făceam drumul pe scări, fără probleme, de trei ori pe zi, în medie. De ce mi-e frică de lift? Nu pentru că e vorba de un spațiu închis, nu sînt claustrofobă. Ci pentru că oprirea lui între etaje, în cazul în care se întîmplă, nu poate fi rezolvată, decît într-un anume timp, după ce vine cineva din bloc (dacă te aude) sau echipa de intervenție (dacă ai telefonul la tine și dacă răspunde); deci depinde de tine doar într-o anumită măsură și, în rest, e, în mare măsură, incontrolabilă. E drept că un șofer de taxi mi-a spus că există o manetă, undeva sus, cel puțin la unele lifturi, care deschide ușa, și te poți salva singur: e posibil să fie, dar sîntem învățați să nu acționăm singuri, ca-n filmele care ne plac, dar despre care știm că sînt ficțiune și atît, și să așteptăm instrucțiuni sau ajutor de undeva.
Cert e că statul în lift, în așteptarea "echipei de intervenție", îți dă sentimentul de neputință. Imposibilitatea planificării acțiunilor viitoare, a calculării consecințelor, pe care o trăiești în scurtul prizonierat, poate fi simptomatică pentru temerile noastre, în general. Povestea cu destinul care ne scapă de sub control, și pe care nu-l putem stăpîni pînă la capăt, indiferent cîte măsuri concrete ne luăm (asigurări de toate felurile, conturi în bancă, pensii plătite din timpul vieții, contracte prenupțiale, controale medicale...) rămîne frustrantă și fără soluție. Pentru curajoși și stoici, rămîne valabilă varianta "iau liftul, și asta e, văd ce se întîmplă, mă descurc eu". Pentru fricoșii calculați și problematizanți rămîn, întotdeauna, scările.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
