| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Ovidiu PECICAN
Un om liber este ambasadorul perplexității
interviu cu Mihail NEAMȚU
Aș vrea să vă întreb: de ce istoria religiilor? Care este locul dvs. în cadrul echipei de la "Archaeus" și cu ce proiect personal vă înserați acolo?
"Archaeus" este singura revistă română de istorie a religiilor - un spațiu deschis studiului istoric al diferitelor tradiții religioase, dar și mediul reflecției articulate conceptual. Animatorii acestei reviste, în primul rînd Eugen Ciurtin și Mihaela Timuș, au introdus în cercetarea comparată noi rigori și exigențe exemplare. Dovadă este numărul foarte mare de colaboratori străini care au onorat paginile acestui periodic (alături de "Studia Asiatica"). Eu personal coordonez studiile și recenziile primite de la diverși colaboratori pentru rubrica "creștinism patristic" alături de "antichitatea tîrzie." Sînt bucuros să vă spun că această revistă a publicat de-a lungul anilor contribuțiile unor numeroși cercetători români consacrați acestor domenii: Bogdan Tătaru-Cazaban, Gabriela Cursaru, Corin Braga, Ovidiu Olar, Dragoș Mîrșanu, Leo Stan, Dragoș Giulea, Claudiu Biliuță. Pe lîngă publicațiile în domeniul istoriei creștinismului, periodicul nostru a mai găzduit semnăturile multor colegi și prieteni, printre care îmi face plăcere să-i menționez pe Andrei Oișteanu, Vlad Alexandrescu, Cristina Neagu, Marius Lazurca, Martin Bodinger, Daniela Dumbravă, Eduard Iricinschi, Bogdan Honciuc, Radu Drăguloiu și alții, lista rămînînd - evident - deschisă.
În ceea ce mă privește, am fost cooptat în redacția "Archaeus" într-un moment de cotitură în parcursul meu formativ, nu fără cîțiva ani de apropieri și tatonări. Abandonam șansa specializării în fenomenologia continentală, prin aprofundarea dialogului cu "dilemele istoriei". Eram la sfîrșitul primei facultăți, cînd remarcam cu tristețe că școala românească de filozofie nu insistă deloc pe istoricitatea formelor de gîndire. Ca absolvent al Facultății de "Istorie - nota bene - și Filozofie" din Cluj-Napoca poți fi un expert în Platon, cu grave lacune de cunoaștere a istoriei culturii grecești. Desigur, există situații încă mai spectaculoase: devoți ai Sf. Toma dAquino care nu cunosc nici măcar rudimentar Biblia sau specialiști în Derrida care nu știu nimic despre războiul franco-algerian din 1962. Nu vreau să fiu greșit înțeles: vina nu este neapărat individuală, ci ține în primul rînd de autismul sistemului educațional, stimulat și de compartimentalizarea studiului liceal și universitar.
Credeți într-o ierarhie a genurilor publicistice într-un domeniu cum este cel al istoriei religiilor?
Toate lucrurile făcute temeinic își au demnitatea și importanța lor. O recenzie inteligentă poate fi mai revelatoare decît o duzină de articole, reciclate eventual într-un volum. Ca și teologia, istoria religiilor este, într-un anumit sens, o disciplină totală care, pentru a funcționa sănătos, are nevoie de geniul complementarității. Fără o asceză și un discernămînt ospitalier, istoria religiilor nu poate supraviețui. Prin urmare, într-o revistă cum este Archaeus descoperirile arheologului se întîlnesc cu documentele muzeografului, iar comentariul generalist al filozofului se odihnește în penumbra editărilor critice ale clasicistului minuțios.
Unitatea de ansamblu a unei traiectorii individuale sau colective se vede mai ales în momentul alcătuirii bibliografiilor, puncte de acumulare și sinteză pentru oricare generație. În ultimă instanță, este vorba despre virtuosul cerc hermeneutic. Recenziile semnalează apariția unor studii sau monografii, iar monografiile și studiile se construiesc prin referința indispensabilă la recenzii. La noi, încercări modeste, precum "recenziile" sau "notele bibliografice", contează încă foarte puțin în alcătuirea dosarele doctorale, fără să mai vorbim despre formarea studenților din facultățile umaniste. În sfîrșit, seniorii universitari, doborîți de sarcini administrative sau excedați de numărul de cursuri predate, adoptă arareori inserția în lumea "marginaliilor". Astfel se titularizează schizofrenia, excomunicarea reciprocă, în timp ce cultura dialogului și dezbaterea ideilor își prelungesc vacanța. Pe de altă parte, genurile literare, adoptate de un cercetător, sînt dictate și de maturitatea instituțiilor academice din care face parte. La titlurile menționate deja în lista dvs. aș adăuga traducerile și... interviul. Dacă redactorii "Archaeus" au ajuns să dea interviuri, în pofida tinereții lor, aceasta se întîmplă pentru că disciplina, pe care ei o reprezintă, nu are suficientă recunoaștere instituțională. Nici una din Universitățile autohtone nu se poate lăuda, pe lîngă Facultatea de Filozofie sau Teologie, cu un departament de tipul religious studies (o formulă deja abandonată în unele medii anglo-saxone; dar asta e o altă poveste). Vorbind despre ierarhii, mi se pare anormal ca acest lucru să treneze de mai bine de cincisprezece ani, în țara lui Eliade și Culianu. Mă bucur însă că sînt multe instituții gata să redeschidă acest subiect, cu cîteva săptămîni înainte ca România să găzduiască Congresul european de istoria religiilor, la București.
Mărunțișurile memoriei și umilința detaliului
Cum ați ajuns la teologie și cărei nevoi personale îi răspunde studiul acesteia? Care ar putea fi raportul instituțional dintre teologie și celelalte discipline umaniste?
Am fi niște locuitori ai "insulei fericiților" dacă am putea da răspunsuri exhaustive la o asemenea întrebare. Mi-ar plăcea deci să spun, măcar într-o primă instanță, "nu știu". Nevoile profunde ale interiorității noastre depășesc întotdeauna limitele rațiunii discursive. Nu vom afla niciodată de ce sau cum o disciplină ne consumă cu pasiune timp de-o viață (iar, măcar pentru teologi, mai mult decît atît). Nici în vara lui 1995, cînd decideam la Arad să încep pregătirile pentru examenul de admitere la Facultatea de Filozofie, nici la Londra, în 2005, cînd îmi pregătesc doctoratul în Teologie, n-am văzut o contradicție între cele două discipline. Pentru antici, pe care îi consider cei mai buni dintre contemporanii noștri, filozofia era sinonimă cu teologia. După cum vedeți, refuz să accept pînă la capăt separația kantiană între cunoașterea cu pretenții de universalitate, avînd drepturi depline în spațiul "public", și o anumită practică religioasă "privată", care nu reprezintă decît expresia unei "nevoi personale". Aspirațiile noastre profunde sînt mereu legate de visul comunității umane căreia nu i-am refuzat adopția. Timpul pe care-l dedic studiului și practicii teologiei este rezultatul unui vot de încredere acordat cu generozitate de-o vie comunitate eclezială, chiar dacă nu întotdeauna vizibilă. Apartenența la tradiția creștină răsăriteană îmi este suficientă pentru a asuma deschis "primejdia mărturisirii".
Mai este ceva. În matricea gîndirii și meditației creștine, teologia este contiguă cu noțiunea de revelație. Penița teologului ce-și risipește cerneala pe ciornele istoriei, folosește călimara unui Logos increat, dar întrupat. Absolutul a acceptat umilința contexualizării imanente. Numai cu această precizare aș putea subscrie la enunțul lui Aby Warburg: "Der lieber Gott steckt im Detail". Cunoașterea teologică se hrănește din mărunțișurile memoriei, din Scripturi, dar și din tradiția care i-a devenit ecou și promisiune. Neobosit semiotician, teologul poate cultiva nestingherit prietenia cu istoricul, filologul sau filozoful de profesie. Pasiunea pentru adevăr și umilința de-a recunoaște importanța detaliului fac numitorul comun al acestei întreprinderi amicale și colegiale.
Refuzul îmbălsămării
În final, o întrebare personală: în ce fel vă regăsiți în orizontul generației dvs.?
Vă mărturisesc, sincer, că nu mi-am pus încă această problemă. În plus, sînt convins că delicata chestiune a regăsirii într-un orizont de generație poate rămîne, pentru multe decenii, restantă. Structural, sînt înclinat să refuz apelul la abstracții simbolice cînd este vorba, înainte de toate, despre întîlnirea cu adevărul unic al persoanei umane. Această sensibilitate apriorică se traduce politic într-o opțiune pentru liberalismul anglo-saxon, adversar al gîndirii de castă, al sociologizărilor marxiste și, evident, al hermeneuticii suspiciunii. Pot cultiva prietenia cu oameni de toate vîrstele și proveniențele geo-culturale, încărcați adesea cu istorii subiective foarte diferite. Cu alte cuvinte, refuz să citesc eticheta înainte de-a consulta meniul. Cred că un om inteligent și liber trebuie să fie un ambasador al perplexității, refuzînd deliciile morbide ale îmbălsămării prin ralierea la diferite "grupări" sau "generații" deja obosite de atîta devenire.
Observ că noțiunea de "generație" revine obsesiv în cronicile, mai cu seamă cele literare, ale unor recenți culturali. Vorbim de aproape două secole despre integrarea europeană, dar părem a frecventa cu zel numai bursa de pariuri a cluburilor românești de presă. Pasiunea de chibiț a celor care configurează echipe, dau pronosticuri și redactează clasamente mă lasă rece, știind că și trece, întocmai ca valul dunărean din "Glossa" și, evident, Viena lui Eminescu. Apelul insistent la categorii atît de omogene, cum este conceptul de "generație", denotă nu atît complexele precocității, cît nesiguranța retardării. Sper că-mi veți ierta orgoliul acestei divagații.
Pentru a vă răspunde totuși la întrebare, mi-aș dori să mă regăsesc - ca un tînăr mai puțin știutor - în orizontul de excelență al unor cărturari care și-au sacrificat biografia pentru a întemeia nu atît o generație, cît mai ales o școală. Dintre toți aceia care și-au investit energiile pentru a crea nu doar opere, ci mai ales instituții (resuscitînd discipline avortate, redresînd catedre, facultăți sau departamente închise, modelînd formativ studenții, girînd uneori anonim burse de studii, revitalizînd edituri academice, coordonînd colecții de carte, ș.a.m.d.) doresc să-l amintesc pe dl Mihai Șora. Fiu de preot ortodox, "elev" al lui Mircea Eliade, autor al unui strălucit debut filozofic în Franța postbelică, arbitru al moderației, gînditor al utopiei personaliste, maestru fidel al unor ucenici brilianți și, mai ales, paznic de far în anii de beznă orbitoare ai comunismului, Mihai Șora este modelul nemediatizat al unei generații de români sans (mais aussi hors) frontières, dintre care unii mi-au fost dascăli și foarte mulți colegi. Fără să-i clasicizez o clipă, le port tuturor o imensă recunoștință.
a consemnat Ovidiu PECICAN
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
