| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Simona SORA | puzzlecturi
Un punct de plecare
* Gabriela Melinescu, Ghetele fericirii - nuvele traduse din suedeză de autoare, Editura Polirom, 2006.
Gabriela Melinescu spunea undeva că ziua scrie în românește, iar după miezul nopții în suedeză. Ne-am putea întreba în ce parte a zilei a tradus scriitoarea cele nouă nuvele din Ghetele fericirii: seara tîrziu, pînă în miezul nopții, dimineața devreme, pînă se luminează cu totul de ziuă? Cărei literaturi îi aparțin, cu alte cuvinte, povestirile acestea de zonă crepusculară, pe care Gabriela Melinescu le localizează cumva între limbile compartimentate lingvistic, desigur în acel spațiu, adesea invocat în cărțile sale, unde e posibilă "întîlnirea tuturor limbilor"? E aici un sincretism ce schițează nu doar arta poetică a Gabrielei Melinescu, dar și mecanismul comunicării dintre literatura sa și neobișnuitele sale desene, acea "lume formulată concentric pînă la rădăcina ființei" pe care o regăsim în poeme, în romane, în jurnal, dar și în misterioasele desene oniric-hiperrealiste ale scriitoarei.
În Ghetele fericirii, carte rescrisă într-o limbă în care fusese anterior gîndită, această artă poetică - despre care Gabriela Melinescu a vorbit doar parțial și oarecum sibilinic - capătă o consistență epică. La fel ca în proza anterioară (scrisă în suedeză), dar mai ales ca în cele trei volume din Jurnalul suedez (scris în românește), nuvelele din acest volum sînt memorii parabolice ale unor străini care trăiesc simultan în mai multe lumi. Ființe înstrăinate de propria țară și de propriul destin, protagoniștii acestora se simt străini și în interiorul propriului eu. Sînt ființe scindate, schizoide, încercînd cu puțin înainte de moarte (a lor sau a cuiva foarte apropiat) o formă de unificare. Ei par a oscila - ca între infernurile și paradisurile swedenborgiene, pe care scriitoarea le cunoaște atît de bine, ca cititoare pasionată și traducătoare a misticului suedez - între lumea fatalmente dată și lumea cucerită prin aspirație, modificare și asumare de sine.
Nu întîmplător cartea îi este dedicată lui René Coeckelberghs, soțul Gabrielei Melinescu, mort în 1989. Căci fiecare dintre cele nouă povestiri descriu, într-un fel, "sentimentul morții ca punct de plecare", pragul despre care vorbea Birgitta Trozig într-o scrisoare reprodusă în finalul Jurnalului suedez. Ca într-o ramă ce închide altă perspectivă, prima povestire din volum (Bătăi de aripi) și ultima (Schimbare de pene) sînt autobiografice, deși neasumate direct auctorial. Ceea ce în jurnal fusese povestit pe un alt ton și cu o altă voce capătă în povestire o coerență epică de nivel distinct și un sens mai general decît destinul personal. În cele două povestiri, protagonistele (Kiri și Matilda) își iau libertatea exprimării propriei complexități, a posibilităților simultane, de neexprimat pînă la capăt în jurnal, o lume a vieții și a tuturor ipostazelor ei, dar și a "contra-vieții" despre care Gabriela Melinescu vorbea într-un interviu. E lumea "formulată concentric" din desenele scriitoarei care însoțesc, în mod fericit, și povestirile din această carte, lume legată și coerentă interior, în care se armonizează o bogată cultură și aplecarea spre zona stranie a lucrurilor. Ceea ce în Jurnalul suedez era despărțirea de Nichita și întîlnirea cu René devine în Bătăi de aripi un preludiu încifrat al morții din miezul senzualității și vitalității debordante. Dureroasa pîndă a semnelor morții și lupta cu moartea lui René din jurnal capătă în Schimbare de pene un mister exprimat doar corporal, tangibil, ca un ultim omagiu adus trupului viu.
În același mod, și în celelalte povestiri, perspectiva din care se caută sensul bucuriei, al iubirii, al fericirii este cea a morții. Pragul-limită este cel al trecerii dincolo. Evreul român Feifel vizitat de vechi demoni literari și de o sumedenie de femei parțiale, Noah Klinger începînd să transcrie la 90 de ani Tora, tipograful Beppo Cavalli plonjînd în apele Oceanului Indian ca într-o carte a lui Aldrovandi, piticul Dudu procreînd telepatic cu o ex-Albă-ca-Zăpada, dar mai ales anticarul Rudi din povestirea Ghetele fericirii experimentînd (din iubire) transmigrația sufletelor - sînt ipostaze ale unui singur "om al cărții". El este străinul din toate cărțile Gabrielei Melinescu (inclusiv din jurnal) condus de propria forță interioară și de un neîncetat "dialog în corp", o negociere metafizică între ceea ce poate fi înțeles și ceea ce poate fi trăit.
Ca în basmele crude ale lui Andersen, în povestirile Gabrielei Melinescu se moare înainte de orice. Doar că, pentru cel atent, moartea nu e decît continuarea tuturor întîmplărilor care dau sens vieții. Raiul din prozele Gabrielei Melinescu este unul intelectual, swedenborgian: cel care și-a sărăcit voluntar propria viață trebuie să suporte consecințele acestei sărăciri chiar și în paradis. E felul, mereu surprinzător, al scriitoarei de a spune - în literatură, ca și în desene - că lucrurile cu adevărat importante se obțin doar trăindu-ți viața pînă la ultima posibilitate.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
