| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Mirel BĂNICĂ
Ordinea Kitsch
Dacă Adevărul este întotdeauna frumos, frumusețea nu este întotdeauna adevărată" - Paul Evdochimov, Arta icoanei
A scrie despre kitsch-ul religios contemporan este un exercițiu dificil și necesar. Necesar, pentru a arăta că putem lua act față de barbaria destructurantă a kitsch-ului, printr-o tentativă de definire și explicare a acestuia. Dificil, pentru că practica a arătat că cei ce "luptă" împotriva kitsch-ului, religios sau nu, se adresează de regulă unui public rafinat, mai puțin predispus în a fi afectat de maladia kitsch-ului. Cel mult se pot semnala problemele existente, dar este imposibil să se furnizeze o soluție, dacă nu pentru eradicarea lui, cel puțin pentru stoparea vitezei sale de răspîndire. Kitsch-ul este un concept universal, permanent, prezent în toate țările și culturile, legat de un raport particular al omului cu modernitatea. O atitudine "spirituală" universală - am putea spune fără teamă de a greși - de unde și dificultatea de a-l circumscrie eficient.
Imposibila definiție
De-a lungul vremii, au fost propuse nenumărate definiții ale kitsch-ului, cel ce se manifestă nu doar în arta religioasă, ci și în existența cotidiană. Ștefan Cazimir, într-o carte dedicată lui I.L.Caragiale, crede că numitorul comun al tuturor înfățișărilor kitsch-ului îl reprezintă tendința de uniformizare, de "entropizare" a lumii. Utilizat în acest contex, termenul de entropie este foarte apropiat de cel utilizat în fizica termodinamică: tendința omogenizării componentelor unui sistem prin anularea spontană a diferențelor de temperatură. Trăim într-o civilizație "călduță", unde autenticul, spart în mii de bucăți, se amestecă aleatoriu cu creația mecanică și imitația facilă, ajungîndu-se astfel rapid la anularea diferențelor creatoare de sens ale existenței.
Nu se poate separa proliferarea kitsch-ului, inclusiv în domeniul religios, de multiplicarea formelor imitative născute din tehnica industrială, legate de atavica dorință a omului de consum al artei, indiferent de extracția sa socială. Esteticianul și psihologul austriac Herman Broch semnalează un interesant paradox: modernitatea industrială a dat naștere kitsch-ului, dar odată cu trecerea timpului și prin ștergerea memoriei artelor tradiționale, kitsch-ul a devenit cheia de lectură a întregii societăți. Motivul? Kitsch-ul a migrat din domeniul material în cel spiritual, devenind un principiu ordonator al vieții omului european. Mai mult decît o categorie estetică sau sociologică, kitsch-ul a devenit un mod de viață.
Kitsch-ul lucrează eficient la toate nivelurile, căci el se adresează cu precădere non-conștientului. Rezultatul: o morală kitsch, în legătură cu "specia inferioară a convenției" - după cum afirmă esteticianul maghiar Istvan Hermann. Utilizînd o fericită formulă aparținînd aceluiași Ștefan Cazimir, am putea defini deci kitsch-ul ca pe un "inventar al absenței", ca pe o sumă de lipsuri: lipsă de personalitate, lipsă de adevăr, lipsă de caracter. Arta kitsch nu este altceva decît mediocritate camuflată, trufașă și plină de pretenții. Ea nu mai ridică nici o problemă de interpretare, dînd naștere unui sentiment de confort spiritual, generator de plăceri estetice facile. Kitsch-ul este un revelator al "bolii de civilizație" de care suferă întreaga societate, fiind vorba de devalorizarea generală a acesteia, și nu doar a anumitor valori constitutive, cum ar fi de pildă cele religioase.
Kitsch-ul religios
Din punct de vedere al gustului artistic, kitsch-ul religios nu constituie o excepție de la regulă. El proliferează voios atît în rîndurile fidelilor din "primul cerc" al bisericii, dacă ne este permisă această expresie, preoți și credincioși, cît și a celor care o frecventează sporadic. Cu toate acestea, kitsch-ul religios prezintă cîteva trăsături specifice. Ìn studiul Kitsch-ul, arta fericirii, Abraham A. Moles trasează o linie dreaptă între secularizarea accelerată a societății intrate în epoca modernă și răspîndirea kitsch-ului religios în societățile contemporane. Explicația furnizată de autor acestei "alianțe" se bazează în primul rînd pe extraordinara "eficacitate" a kitsch-ului și a modului său virulent de propagare, favorizat de mijloacele tehnice avute la dispoziție pentru a prolifera. Emoția estetică resimțită în fața unei opere de artă religioasă stă la baza producerii și difuzării acesteia. Arta kitsch recuperează această emoție firească în profitul său, încercînd să o adapteze gustului și dorințelor ascunse ale unui public cît mai larg. Pe nesimțite, kitsch-ul religios se transformă într-un "sistem estetic de comunicare" în masă - după cum spune Abraham Moles. Mulțimea începe să vorbească o nouă limbă, limba kitsch-ului. Dar oare cu ce preț?
Kitsch-ul "creștin" (cu necesare ghilimele!) este cel mai bun indiciu al unei colosale pierderi de substanță teologică fundamentală, creată și decantată de-a lungul vremii și care nu mai poate fi înlocuită atît de ușor, odată distrusă. "Icoanele" reprezentînd Chriști încununați de spini, lăcrimînd pe etamină, sau Madonne patetice și voluptuoase frîngîndu-și disperate mîinile privind spre ceruri, total străine de spiritul Ortodoxiei, nu mai reprezintă de multă vreme "sarea pămîntului" în ochii celor puțini care doresc să știe ce se petrece cu adevărat.
Să fim bine înțeleși: nu dorim să amestecăm teologia cu exercițiul estetic, facil moralizator! De fapt, orice tentativă de a scrie despre kitsch cere această necesară lămurire. Pe de o parte, ateii sau cei care pur și simplu au cunoștințe extrem de sumare de teologie (iar marea masă a credincioșilor ortodocși nu excelează în domeniu din cauza lipsei minimei cateheze) nu pot remarca ce reprezintă această pierdere de substanță teologică. Și nici distanța enormă ce există între arta religioasă veritabilă și locul sacru pîrjolit de instalarea durabilă a kitsch-ului. Pe de altă parte, credincioșii și o parte însemnată a preoților trăiesc într-o voioasă ignoranță față de kitsch, pentru a nu spune că-l încurajează în mod direct. Ei se ridică, paradoxal, tocmai împotriva acelora care contestă baia de kitsch cu care s-au obișnuit. La un moment dat, kitsch-ul devine o formă de putere, diferitele sale forme de expresie ajungînd să se interconecteze malign. Prinși în această teribilă țesătură, orice contestație împotriva ordinii kitsch din arta religioasă este interpretată de "administratorii sacrului" ca o ofensă personală, trist celebra "trufia în sutană" reacționînd prompt în aceste cazuri. Vă invit să faceți o experiență: intrați într-o biserică ortodoxă unde se găsesc "icoane" made in China (nu va fi foarte greu să o găsiți, din păcate) și reclamați slujitorului altarului inadecvarea canonică a obiectului. Nu vă fie teamă de răspuns și de modul în care el va fi furnizat. Doar așa veți înțelege mai bine gravitatea stării de fapt.
(va urma)
Surse
Ștefan Cazimir, I.L. Caragiale față cu kitsch-ul, București, 1988
Herman Broch, Quelques remarques à propos du kitsch, Paris, 2001
Istvan, Herman, Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei (trad. din limba maghiară de Gh. Fischer), București, 1973
Paul Evdochimov, Arta icoanei, București, 1992
Abraham Moles, Le kitsch, art du bonheur, Paris, 1971
Maurice Halbwachs, Les cadres sociaux de la mémoire, Paris, 1936
Christos Yannaras, The "Unseemly Form", Athens, 1989
Teodor Baconsky, Iacob și îngerul - 45 de ipostaze ale faptului religios, București, 1996
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
