| |
 LOCURI COMUNE |
|
Cristian GHINEA | claustrofog
Banii nu pot cumpăra încrederea
Uneori presiunea mentală a opiniei dominante este covîrșitoare. Așa s-a întîmplat cu planul american de salvare a economiei, celebrul plan de 700 de miliarde de dolari. Situație de manual în care ți se spune de peste tot că timpul dezbaterii a trecut și e nevoie de acțiuni rapide. Cînd un critic literar din România implora pe blogul propriu Congresul american să aprobe planul economic, am avut dovada comică că asistăm la o contagiune mentală indusă de panică. Deja planul suferă la capitolul implementare, iar efectele pozitive întîrzie. Ideea că niște birocrați pot cumpăra rapid activele proaste acumulate de bănci în ani de zile a avut în sine ceva prostesc și romantic. În vremuri de criză, speranța pare să întunece rațiunea. Mai mult de 170 de economiști au trimis în septembrie Congresului o scrisoare în care spuneau că planul trebuie respins pentru că este incorect, ambiguu și slăbește economia pe termen lung. Incorect pentru că investitorii care riscaseră cel mai mult nu ar fi suportat și costurile acestor riscuri, transferate către contribuabili. Ambiguu pentru că nu era clar unde anume trebuie aruncați banii publici. Defectuos pe termen lung pentru că în loc ca această criză să fie prilejul pentru curățirea economiei de investiții proaste, acestea ar fi urmat să fie ascunse sub preș. Apelul a fost ignorat, cei doi candidați la președinție au rugat și ei Congresul să aprobe planul. Totul sub sloganul: "să facem ceva, orice!".
Bineînțeles, concluzia ideologică este că piața și capitalismul au eșuat. Asta tocmai în condițiile în care statul folosește banii publici pentru a împiedica piața să facă curat. Revin asupra acestei idei despre care am mai scris pentru că am citit în The Wall Street Journal un articol apărut în 18 octombrie și care a circulat ca viral pe Internet. Este transcrierea unei discuții între reporter și o bătrînică de 92 de ani care face praf planul de salvare. Bătrînica, aflată în scaun cu rotile, este Anna Schwartz. În 1963 a scris împreună cu Milton Friedman cartea devenită manual A Monetary History of the United States, unde descrie modul în care politicile monetare proaste au transformat căderea bursei din 1929 în marea criză economică. Doamna Schwartz aduce cîteva argumente uimitor de simple, unde arată că statul american face acum ce ar fi trebuit să facă atunci. Pare că e OK la prima vedere. Doar că acum nu mai e aceeași situație. În 1929, băncile americane sufereau de criză de lichidități. Fiindu-le frică de pierderea economiilor, oamenii au dat fuga la bănci, acestea nu au avut de unde să plătească imediat, au intrat în faliment. Banca Centrală Americană (Fed) a asistat pasiv la panică. Acum, băncile nu suferă neapărat din lipsă de bani, ci de lipsă de încredere. Nu se mai împrumută reciproc, dar nu pentru că nu au bani, ci pentru că nu știu cui anume să dea, nu știu de la cine mai pot recupera banii. În aceste condiții, statul vine și bagă bani în bănci. Acești bani nu vor relansa creditul, vor rămîne și ei în bănci, pentru că aceeași dilemă persistă: cui îi putem da?
Afirmațiile bătrînei doamne pot fi verificate printr-o observație simplă: dacă în 1929 oamenii făceau cozi la bănci să își recupereze banii, acum nu mai este cazul. Cozile din Marea Britanie, atunci cînd a falimentat Northern Rock, au fost excepția, și aceea minoră (provocată de garantarea defectuoasă a economiilor în acel moment). Cu toate lanțurile de falimente, panica la ușa băncilor a lipsit din această criză. De altfel, acesta a fost răspunsul standard în America și Europa: guvernele au ridicat limitele sau au garantat pur și simplu toate depozitele din bănci. Nimeni nu critică garantarea economiilor, dar cele două mișcări sînt contradictorii: de ce mai garantezi depozitele, dacă oricum vrei să salvezi băncile cu totul? Revenind la gîndurile doamnei Schwartz, ideea sa este următoarea: acum există bani în bănci, dar creditul s-a blocat pentru că nu mai există încredere. Dorind să salveze toate băncile prin planul său monumental, Guvernul american nu face decît să prelungească neîncrederea. Ea spune că ar trebui să facem diferența între a salva sistemul bancar și a salva băncile. Intervenția guvernamentală de acum nu face decît să dea un cec în alb tuturor băncilor, indiferent de ce riscuri și-au asumat. Astfel, toți sînt menținuți pe linia de plutire și neîncrederea rămîne la fel de mare. "E mai bine pentru toată lumea atunci cînd deciziile greșite sînt pedepsite, iar deciziile corecte sînt răsplătite" - spune doamna Schwartz. Ceva e foarte greșit în toată această situație dacă o propoziție atît de banală are aerul de disidență. "Trebuie să ai stomacul tare ca să lași să se prăbușească instituții mari și puternice. Dar alternativa - înghețarea creditului - e mai rea" îndeamnă bătrînica din scaunul său cu rotile. Pe scurt, lăsați să moară băncile care au riscat prea mult, garantați banii populației, restabiliți încrederea înainte de a inunda sistemul cu bani. Articolul din The Wall Street Journal se încheie cu o tragere de urechi. Actualul președinte al Fed, Ben Bernanke, spunea în 2002, la a 90-a aniversare a lui Milton Friedman: "Aș vrea să le spun lui Milton și Annei: în ce privește marea criză, ați avut dreptate, noi am creat-o. Ne pare rău. Mulțumită vouă, nu vom mai face așa ceva". Doar că aceeași Anna îi transmite acum în mod public că se înșală: ar trebui să lupte cu această criză, nu cu cea din 1929. Ar trebui să lupte în acest război, nu să-l cîștige pe cel de acum 80 de ani.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
