| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Simona SORA | puzzlecturi
Măștile seducției
* Nora Iuga, Fetița cu o mie de riduri, Editura Cartea Românească, 2005.
M-am întrebat mereu de ce Nora Iuga nu scrie teatru. Poetă și prozatoare de mare clasă, cvasimemorialistă și traducătoare empatică, Nora Iuga se pune permanent în scenă, teatralizează suprarealist-oniric, dar și expresionist tot ce atinge. Își este propriul personaj multifațetic, dar și propriul regizor neautoritar. Persona care spune "eu" în scrierile Norei Iuga este întotdeauna paradoxală: vie și compozită, autentică și construită, expresivă și interiorizată. Ea se (re)prezintă scriindu-se "cum se gîndește, nu cum se vorbește", mai degrabă pe plan interior-inconștient, decît discursiv. Poetica aceasta antiliterară, numită de scriitoare, împreună cu Octavian Soviany, cvasiliteratură, este însă - s-o recunoaștem și la această nouă carte - un artificiu literar. Rezultatul, apropiat de teatrul absurdului, a minat întrucîtva experimentul din Lebăda cu două intrări, discurs care-și așteaptă încă lectura psihanalitică, probabil cea mai nimerită cheie.
Cine s-a întrebat însă, la apariția deconcertantă a Lebedei..., cum va scrie în continuare una dintre cele mai autentice scriitoare de azi după o carte cu foarte multe intrări (teatrale), dar cu o singură ieșire (suspendarea sensului și a pactului cu cititorul), poate găsi un răspuns în Fetița cu o mie de riduri. Noua carte a Norei Iuga - roman-poem, poem în proză, memorialistică infinitezimală a senzațiilor corpului - trăiește din același paradox: vrea să surprindă discursiv obiectele inconștiente ale gîndirii afective, neraționale. Discursul nu mai este însă o nesfîrșită asociație liberă care mizează întru totul pe spectacolul dramatic și pe empatia cititorului, ci unul construit, polarizat, structurat, cu miză și efecte literare. S-ar zice că, din războiul declarat împotriva convenției și compartimentării pe specii a literaturii, scriitoarea a cîștigat în teatralitate (cel mai convențional gen literar), dar și în interiorizare discursivă.
Astfel trebuie citită și livrarea Norei Iuga: "Eu sînt fetița cu o mie de riduri" - ca pe-o punere în scenă de sine, dar și ca o reconstruire esențială a identității de scriitoare. Căci "fetița" nu e doar memoria, cum crede un personaj, scriitor în lumea reală (Mihail Gălățeanu), ci și diferitele ipostaze organice pe care memoria nu le mai păstrează. Există, în Fetița cu o mie de riduri, tot felul de identități personale și narative care se suprapun, venind din copilăria germană a unei fetițe cu suflet slav, îndrăgostită de un mesteacăn numit tautologic Beroza, un fel de Dumnezeu vegetal, provocator de regresiuni și extaze mistice: "cînd vreau să mă văd, închid ochii, intru în cutia de carton, acolo dorm doi pantofi, unul cu vîrful în călcîiul celuilalt, în poziția pe care o au gemenii în uter... cînd mă văd cu Beroza mă aflu mereu în cutia de carton. «cu tine nu sînt niciodată absent», mi-a spus; vorbea rusește.
.
l-au auzit și pantofii și de-atunci îl urmează orbește. bine, dar tu ce faci? eu? numai acolo, în cutia de carton, cred și nu cercetez".
Sumă de contrarii, de contradicții și de paradoxuri, fetița cu o mie de riduri povestește spaime lucide, iubiri neconsumate, intuiții poetic-organice devastatoare. Cele o sută de poeme ale acestui roman sînt semne fizice și literare în egală măsură, semne de regenerare organică (în conflict cu "generația hipo") și frică de înghețare într-o formulă poetică sau prozastică: "...cînd vine tsunami și te-aruncă din șopron pe scena bursierilor DAAD de la Café Einstein - cea mai grozavă traducătoare de limba germană - ai șaptezeci de ani, o fetiță acolo cu o mie de riduri, parcă așa spuneai; ce tot înșir eu aici cînd rusul alb din luncile Brestului mi-a scris ieri «Leb wohl Nora» și s-a trîntit ușa instalației frigorifice a abatorului. eram o oaie jupuită, atîrnată de cîrlig, mă congelam, deveneam tare ca piatra și sticloasă ca un glob luminos spre bucuria copiilor de trupă hipotensivi, hipotermici, hipoacuzici, hipotalamici și foarte zgîrciți la vorbă".
Fetiță căreia i s-au teminat chibriturile, Maria-Magdalena anesteziată, Lara lui Pasternak, Nora cea pentru care literatura e "un nod la batistă, un fel de «nu mă uita»", fecioara despletită din Siberia pînă-n Prusia - iată cîteva dintre măștile schimbate de protagonista acestui roman-poem dramatizat și dramatic. O fetiță cînd cu suflet rusesc și trup prusac, cînd cu trup oriental și suflet occidental, îndrăgostită de un rus alb de pe Rin, ca de-o imagine unificatoare între prima copilărie și ultima copilărire, și care-și scrie biografia exemplară: "la nouă ani în recreație dai mereu de-o colegă care îți spune ce face tata cu mama cînd te trimit la cinematograf, aflasem așadar cum se împinge cu degetul carnea-n ardei, știam că ardeiul rezistă la căldura cuptorului și nu-mi era frică, mi-era rușine nu pentru mine, pentru mama și tata. și a venit un timp cu un pat și un bec stins cînd m-am jucat și eu de-a mama și tata. n-a fost rău, dar de ce ne-am mișcat ca un tren de marfă care face manevre și de ce n-am stat așa pînă la capătul nopții, pînă-n vecii vecilor, cum rămîne plopul în pămîntul lui, deși suie și suie prin fața ferestrei mele pînă la cer, mă gîndesc și eu așa la bietele suflete fără trup care ajung undeva pe un nor orbitor de zăpadă, unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, cum se iubesc ele în pustiul cărnii lor și mă prinde mila... dar dacă acolo, doar acolo, nu se mai mișcă și nu mai ies unul din altul?"
Poem în proză, memorialistică esențială, teatru suprarealist, Fetița cu o mie de riduri nu e doar o arheologie poetică a sinelui inenarabil, ci și o împăcare cu cititorul, sedus aici, ca toți bărbații din cărțile Norei Iuga, de o vitalitate debordantă, de o livrare necondiționată și dramatică, dar mai ales de o molipsitoare plăcere a scrisului.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
