| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Simona SORA | puzzlecturi
Elegii de fragedă maturitate
* Dan Sociu, Cîntece eXcesive, Editura Cartea Românească, 2005.
La cel de-al treilea volum - după borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (2002) și fratele păduche (2004) - Dan Sociu nu mai e doar copilul teribil - sumbru și ludic, crud și melancolic-blasfematoriu - al generației 2000. El e, în Cîntece eXcesive, poetul unei schimbări "de corp", al transmutației poeziei în materie organică - cel mai adesea lingvistic-pestilențială -, al supunerii poeziei la o probă pe care ea a mai trecut-o, dar care sună altfel cu fiecare poet adevărat.
Radical și excesiv, minimalist-biografic și abulic, Dan Sociu practică o poetică a excesului asumat, o frondă care nu exclude speranța și un discurs-limită adesea memorabil. Cîntecele eXcesive pot fi citite ca un (ironic) manifest de generație, dar mai ales ca un manifest autist al altei vîrste poetice a autorului lor. Căci carantina poetică din prima secțiune, Love quarantine, este, înainte de orice, un omagiu adus optzecismului tîrziu, cărtărescian, din Dragostea: "abia aștept să crească ionuța / să putem vorbi pe-ndelete / dimineața o găsesc lîngă mine pe pernă& / e foarte ciudat / miha îmi povestește cum ninge afară / cred că peste cîteva ore / voi da o fugă pîn-la fereastră / plănuim complicate mîncăruri din flori / și mîncăm ouă". Să nu ne imaginăm însă că Dan Sociu rămîne în această carantină voluntară, în această izolare mărturisită ca un episod tranzitoriu. El face parte dintr-o generație care nu cultivă nici plecăciunile, nici fraza calofilă, nici autismele (altora), nici ucenicia la clasici. Poezia sa, în priză directă, este luată parcă prin surprindere de potolirea, mulțumirea, liniștea din autocarantina primelor poeme din volum, izolate chiar grafic de contextul acestuia.
Dezabuzarea, vidul, spleen-ul negru al "generației contra" fac, desigur, muzica de fond a Cîntecelor eXcesive și semnul ei indelebil - crucea întoarsă: "Beau pentru morți / cam atît știu să fac / dar o fac profesionist, / cu migală - beau pentru cei doi adolescenți / care s-au aruncat, îmbrățișați, / de pe un bloc din Craiova. / Înainte de a / aluneca în statistici / și-au ars buletinele, / certificatele de naștere, / diplomele de bacalaureat. / Și, desigur, poliția și presa / au tras, imediat, concluzia / că erau sataniști. / Crucea întoarsă e semnul generației mele" (s.m.). Aș zice, dacă n-ar fi prea mult, că semnul acesta de apartenență la un "esprit de corps" al generației douămiiste, vizibil și în majuscula nenecesară din titlul volumului lui Sociu, e un antisemn, o răsturnare a simbolismului crucii, că e preferința morții, a discontinuului, a dezorientării. Sau, la fel de inutil, aș putea spune că crucea verticală e crucea alchimiștilor, simbolul creuzetului regenerator. Dan Sociu ne taie însă orice avînt hermeneutic, printr-o pudoare antipoetică, prozastic-epidermică, peste care apar, ca din întîmplare, flash-urile altor vremuri ale poeziei: "Încă mi se mai întîmplă să cred / că în curînd mi se vor trezi superputerile: / zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta -" (Cîntec eXcesiv I).
"Crucea întoarsă" nu semnifică, la Dan Sociu, altceva decît trupul singur, singura realitate tare, din care douămiiștii au scos tot ce se putea scoate: "Pixelii care luminează, / noapte de noapte, / fesele ei adormite / sînt tot atîtea mici cruci întoarse". Credința în orice este, în acest spațiu, inutilă, iar semnalarea ei simbolică, o inscripție pe "peretele public". Căci corpurile care elimină și ingurgitează, care fac sex și mor, par - în realitatea mecanic-corporală, de roboței trimiși să vadă "lumi bizare, / neînregistrate / nicăieri" - singura realitate utilă. Literă și semn al unei cruci pierdute, X-ul din inima excesului poetic este și "Semnul interdicției, al anulării, X-ul de pe / ferestrele caselor abandonate (dar și al caselor în construcție, anunțînd că în curînd vor putea fi / locuite -????????)" sau semnalarea golului interior: "Eram ca una din acele păpuși sinistre, cu X-uri / în loc de ochi, din capătul străzii Mecet...".
Elegii în fond ale unei alte poezii, pierdute pentru totdeauna, ale drumului spre casă, ale iubirii, dar mai ales ale "limbii noastre de dragoste", Cîntecele eXcesive ale lui Dan Sociu sînt poemele de fragedă maturitate ale unui poet autentic. Să-i mai dăm dreptate încă o dată acelui fan care a exclamat, după o lectură publică a lui Sociu, la Viena: He is fucking good!
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
