| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Aurora LIICEANU
Psihologia și etica bîrfei
"Discreția nu este partea cea mai bună
a unei biografii "
Lytton Strachey, cf. Emrys Westacott
Există multe argumente susținute de morala colectivă, după care bîrfa trebuie condamnată, amendată social și descurajată educațional. Dar există, dincolo de pierderea de timp, caracterul trivial, adesea răutăcios al bîrfei, și un beneficiu alimentat de chiar toleranța și imposibilitatea criminalizării ei: bîrfa aduce cu sine o înțelegere mai profundă a naturii umane și a felului în care este aranjată lumea. În acest sens, este plauzibil să acceptăm că a vorbi despre oameni - comportament care atît de adesea implică bîrfa - este o parte integrantă a "vieții examinate". Expresia îi aparține unui etician al bîrfei, Emrys Westacott.
Cum puritatea morală este imposibilă, tot așa și bîrfa este posibilă, pentru că nouă, fiind ființe sociale, ne place tare mult să gîndim, să apreciem și să vorbim despre oameni și despre noi înșine. Dacă oamenii se ocupă cu vorbitul despre ei, despre alții și despre idei, primele două ocupații sînt favoritele noastre. Cel mai comun argument al celor care declară că resimt un dezgust instinctiv față de bîrfă este faptul că bîrfa este indezirabilă și nepermisă pentru simplul motiv că problemele private ale altora nu sînt treaba noastră. Nu ne privesc pe noi. Acest argument se referă la faptul că bîrfa violează dreptul individual la viața privată. Dar dificultatea intervine - deși acest drept este apărat de lege - cînd trebuie să stabilim ce constituie o violare a acestui drept. Datorită acestui lucru, bîrfa nu este un tabu. Nici un argument nu este destul de clar exprimat și de puternic pentru a-i conferi bîrfei statutul de tabu și a o exclude cu strășnicie din cetatea noastră. Din perspectivă psihologică, un individ care participă la o bîrfă, în cursul unei conversații, în doi sau mai mulți, se bucură și găsește plăcut acest mod de petrecere a timpului. Plăcerea poate avea un grad de răutate, chiar de satisfacție față de nefericirea, ghinionul, eșecul sau defectele altcuiva.
Mai mult decît atît, cînd bîrfim, cînd aflăm ceva care întinează reputația cuiva, cînd aflăm că acesta "nu este ușă de biserică", trăim o senzație de putere atît față de cel bîrfit, cît și față de cei care nu sînt în cunoștință de cele ce se discută. Satisfacția de a deține o informație este în sine gratificantă și ea este cu atît mai mare, cu cît numărul celor cărora le livrăm informația, pe care în acel moment numai noi o știm, este mai mare. În acel moment noi trăim statutul de "ales".
Bîrfitul este chiar excitant pentru că subiectele de bîrfă se referă la lucruri inerent interesante, cum sînt sexul, banii și puterea, toate acestea fiind universal valorizate. Dar, în multe cazuri, intensitatea excitației, care acompaniază bîrfa, rezidă în ceea ce numim lucruri secrete. Același etician al bîrfei, mai sus menționat, compară bîrfa cu voyeurism-ul. A ști ceva care se presupune că este necunoscut și a vorbi despre lucruri care se sustrag ochiului public, despre care nu se vorbește este, în mod ciudat, excitant. Strania excitație "s-ar evapora" dacă nu ar exista ingredientul numit secret, care stîrnește reflex curiozitatea noastră.
Henry Fielding spunea că "amorul și scandalul sînt cei mai buni îndulcitori ai ceaiului". Iar noi ne putem aminti de curiozitatea de a afla cu cine era Mița în cușetă și de felul în care ne-am dezumflat cînd am aflat că Mița este cu fratele ei. Replica "nu mai ai nici un haz" este tot ce poate fi psihologic mai uman.
Poate cel mai interesant mecanism psihologic al bîrfei este catharsis-ul. Funcția catartică a bîrfei se exprimă prin eliberarea unor sentimente/trăiri negative, ca furia, ura, frustrarea, dezamăgirea, invidia, dezgustul, resentimentele. În acest fel, bîrfa este terapeutică. Funcția catartică, la unele comunități, este foarte ferm delimitată de orice nu este bîrfă. În Africa, aflăm că există populații în care bîrfa răutăcioasă este pedepsită prin tăierea buzelor sau chiar moarte, dacă ea are loc în afara unor timpi ceremoniali în cursul cărora exprimarea publică a emoțiilor negative este permisă.
Bîrfa este interesantă. Și este interesantă pentru că chiar modul ei de realizare - conversația - reprezintă un aspect plăcut al vieții de relație, o petrecere plăcută a timpului liber și chiar "neliber". Bîrfa, prin superficialitate și trivial, este recreativă. Cînd vorbim despre firea oamenilor, despre comportamentul lor, defectele, plăcerile, iubirile, insatisfacțiile lor, noi devenim brusc interesați și atenți. Se știe că vorbitul, trăncăneala, discuțiile ne ocupă cea mai mare parte a timpului, iar oamenii - prieteni sau semeni - au atît de multe părți necunoscute, sînt imperfect știuți și cunoscuți, nici complet previzibili, dar nici complet imprevizibili, plini de surprize, misterioși, într-o măsură atît pentru alții, cît și pentru ei înșiși.
Bîrfa aduce cu sine cunoaștere umană și mărește expertiza socială. Natura umană este, în fond, cel mai fascinant lucru pentru oameni. Prin bîrfă, ne lărgim criteriile percepției, ne construim comparațiile sociale și realitatea care ne înconjoară. Altfel, de ce am declara, adesea, cu satisfacția cunoașterii "mare-i grădina lui Dumnezeu!", înțelegînd că grădina nu are flori, ci oameni.
O lume fără secrete nu este posibilă, dar nici de dorit. În psihologie, pentru a ilustra percepția de sine și cea a altora despre noi, folosim fereastra lui Johari, cu patru căsuțe, ca o matrice, dată de două variabile: noi și alții. Una dintre căsuțe se referă la faptul că există informații despre noi pe care doar noi le știm, inaccesibile pentru alții. Este lumea secretelor de sine, a secretelor personale, un geam închis altora. Dar există și un geam închis nouă, pentru că alții știu, gîndesc, văd lucruri despre noi, inaccesibile nouă înșine. O lume ideală fără secrete, în care relațiile, intențiile, motivele, aspirațiile, acțiunile, gîndurile noastre, ale tuturora sînt "deschise" tuturor - ca niște ferestre deschise - nu este posibilă, dar nici de dorit.
În lumea noastră, secretele, mai ales ale celor care dețin putere, bani, faimă, atrag instinctiv curiozitatea celorlalți și tind să ajungă, grație interesului nostru, bun public. Bîrfa funcționează ca un instrument în relația noastră cu cei care domină prin putere, indiferent de tipul de putere. Desecretizarea exprimă un aspect al democrației. Nepotismul, banii cîștigați netransparent - dubios, altfel de ce ar fi secret? -, conflictele de interese, beneficiile ținute secret etc. exclud pe unii oameni, necesitînd control asupra naturii umane și anularea unor granițe invizibile.
Desigur că importante sînt relația între cel care bîrfește și cel bîrfit, gradul de intimitate și loialitate, consecințele celor dezvăluite, dar și relația între cel care bîrfește și auditoriul său.
Interesul recent pentru studiul bîrfei pornește de la recunoașterea caracterului ei ambivalent: bîrfa este negativă, dar are și efecte benefice, iar adesea judecata morală este mult prea complexă. Oricum, balanța pare să se încline în favoarea bîrfei, atît la nivel social, cît și la cel individual. Judecînd lucid și luînd în considerație natura umană, ar trebui poate să fim mai puțin dispuși s-o punem la zid și mai dispuși să nu ne culpabilizăm cînd bîrfim. Și, mai ales, să nu fim ipocriți.
toate câmpurile sunt obligatorii
Acest articol are 1 comentarii.
1. despre articol
adăugat de DRON SILVIU la data de 14 aprilie 2009 05:22:22
super
|
|
|
|
