| |
 DIVANUL DILEMEI VECHI |
|
Antoaneta RALIAN
Pe noi ne-a interesat traducătorul
convorbire cu Antoaneta RALIAN
Antoaneta Ralian are orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărți în lume. Are în același timp modestia unei persoane la care buna educație s-a integrat în felul de a fi. Am stat toată după-amiaza de povești și ni s-a părut că vedem filmul vieții ei: adolescenta îndrăgostită de-un Malatesta, tînăra de la Cenzură, femeia adultă, stăpînă pe gusturile și instinctele ei. Ne-am bucurat că îi place Dilema veche. Și Dilema... și dilematicii o plac pe ea.
Magdalena Boiangiu: Unii dintre noi sînt specialiști în literatură, alții în cu totul alte domenii, așa că ne-ar fi util să ne povestiți cum ați ajuns la traduceri și cum vă alegeți scriitorii: ați făcut niște lucruri foarte importante pentru noi, cititorii. Chiar în vremuri grele, prin dvs. am ajuns să cunoaștem foarte mulți scriitori importanți și mai ales nu ne-am stricat gustul cu autori de mîna a doua. Asta mi se pare grozav.
Acum chiar mă simt ca la psihiatru. A început demult, din copilărie: familia mea era mic-burgheză, mama își făcuse educația la un pension german și a vrut să facă din mine o doamnă de salon. Drept pentru care, din fragedă copilărie, mi-a angajat profesori de franceză, de engleză, de germană, de pian... un profesor de dans, ca să mă mișc grațios... Cînd plecam în vacanțe la Tușnad, la Vatra Dornei, aveam profesor de înot, profesor de tenis ș.a.m.d.
Nimic din toate astea nu s-a prins de mine. Pianul era o corvoadă îngrozitoare. N-aveam pic de talent, mama, care cînta la pian, mă forța toată ziua să fac game, exerciții... de ajunsesem să urăsc pianul și pe profesoara aia nenorocită. Singurul lucru, care s-a lipit, au fost limbile străine. Așa că, de mică, am învățat trei limbi străine - engleza, franceza bine, germana mai puțin (deși părinții mei erau de cultură germană), o înțeleg foarte bine, dar nu o vorbesc. Mai tîrziu am învățat italiana, în urma unui episod romantic, sentimental: am cunoscut un tînăr italian care se numea Malatesta. Citisem Dante, eram într-al nouălea cer că ajunsesem să cunosc pe cineva din familia contelui Malatesta și așa am ajuns, de dragul lui, să învăț italiana. În liceu eram foarte bună la limbile străine, în general eram o elevă silitoare, tocilară, cuminte pentru că am fost o fetiță crescută la fusta mamei. Eram mult prea cuminte.
Magdalena Boiangiu: Și regretați?
Da, bineînțeles că regret. Prima traducere am făcut-o la București, ca studentă la Litere. Învățam împreună cu o colegă. La engleză îl aveam profesor pe celebrul Dragoș Protopopescu, care ne dădea multă bibliografie să citim, totul în limba engleză. Și cum nu aveam decît un singur exemplar, citeam traducînd pe loc. Primul elogiu pe care l-am primit a fost de la această colegă: "vai, ce bine traduci".
Mihai Florescu - mîna destinului
Pe urmă însă a intervenit mîna destinului: visam să devin profesoară ca doamna mea profesoară de franceză sau de engleză, dar am fost propulsată din ultimul an de facultate în Ministerul Învățămîntului și Culturii.
Pe atunci ministrul Culturii era Mihai Florescu, din Roman, orășelul meu natal, stătea vizavi de casa noastră, era fiul unui librar care purta numele istoric de Avram Iancu. Și m-a cunoscut, așadar, de mic copil. Cînd m-a întîlnit ca studentă la București, s-a bucurat, spunîndu-mi că au nevoie de tineri, de sînge nou... și m-a luat la Minister... întîi ca sînge proaspăt, iar peste cîțiva ani, am ajuns sînge putred pentru că aveam origine nesănătoasă și nu eram membră de partid.
N-am să uit niciodată prima mea muncă: epurarea bibliotecilor, trebuia să scot din biblioteci toate cărțile așa-zis subversive. Că subversivă era toată literatura contemporană, aproape 80%. Trebuia să le citesc, să le fac referate și să trimit la "secret" toate cărțile care aveau cea mai mică aluzie considerată subversivă. Religioasă, erotică, politică, nu mai spun... atunci a început procesul meu de schizofrenie. Adică lucram, făceam asta, și veneam acasă disperată, plîngînd că am ajuns să scot din biblioteci asemenea autori. Curînd am fost transferată de la această epurare a bibliotecilor, unde îi aveam ca directori pe Al. I Ștefănescu și pe Alexandru Jar, la Direcția Generală a Editurilor. Acolo coordonam activitatea de traduceri a editurilor. Coordonarea asta a editurilor consta în statistici: atîtea texte cu tematică despre țărănimea muncitoare, atîtea despre intelectuali, industrie... cu cifre, cîte utilaje etc... La această direcție am început să circul prin edituri, să mă ocup de problemele de traduceri. Atunci mi-am luat inima în dinți și mi-am spus: "hai să traduc și eu o carte". Am început cu o carte în italiană (nu aveam încă curaj să mă lansez la limba engleză), o carte de nuvele de Ana Maria Ortegio, o carte frumoasă, cu schițe din viața din Napoli. Situația se înrăutățea și sîngele meu devenea din ce în ce mai putred: tatăl meu fusese directorul Băncii Comerciale din Roman, dar nu era banca lui, el era doar funcționar, iar bunicul avea o făbricuță nenorocită de apă minerală - am ajuns fiică de bancher și nepoată de industriaș și mi s-a făcut un dosar nemaipomenit, de care m-am speriat eu singură cînd l-am văzut, și am fost dată la munca de jos. Dar eu am înflorit la munca de jos și am început să traduc din plin, cu pasiune, cu fericire, cu dăruire.
Voluptatea dezinhibării
Simona Sora: Cum vă împăcați cu "croșetele" care se făceau înainte, cînd se cenzurau textele?
A fost un calvar. Toate manuscrisele mergeau la Direcția Presei, pentru verificare, de unde se întorceau cu pagini tăiate cu comentarii pe margine... cenzura se aplica la traduceri, în primul rînd pe margine. Dar se aplica și la limbaj. Nu putea să apară nimic legat de religie, de Dumnezeu. Nu mai exista: în loc de Dumnezeu trebuia să pun Natură, Providență etc. Cea mai mică aluzie erotică trebuia scoasă. Practicam autocenzura pentru că știam dinainte ce nu merge și tăiam eu singură. Cînd am tradus Darul lui Humboldt era acolo un eseu foarte interesant despre plictis, în care se vorbea despre plictisul în socialism, despre stereotipia socialismului, anostul socialismului. A căzut cu totul. În cartea lui D.H. Lawrence, Femei îndrăgostite, era o scenă, nu homosexuală direct, dar implicit, printre rînduri (iar în cărți contează foarte mult acest "printre rînduri"), se înțelegea că era o atracție sexuală între doi bărbați. Am transformat-o, "colaborînd" cu domnul Lawrence, într-o prietenie platonică între doi bărbați.
Mircea Vasilescu: Într-o relație principială între doi bărbați.
Mi-aduc aminte că se ajungea la aberații: într-un pasaj era vorba de un marinar care avea o maimuță, și se spunea că era un maimuțoi care a făcut înconjurul lumii. S-a tăiat imediat pentru că se putea interpreta că Ceaușescu, care făcuse înconjurul lumii, putea fi confundat cu maimuțoiul. Ajunsesem specialistă să fac într-așa fel legătura încît să nu se simtă că lipsește ceva. Romul Munteanu, care era pe atunci directorul meu și care participa din plin la această operație, își bătea joc de mine... și spunea că "doamna Ralian pune chiloțași la nuduri". Așa îmi mergea vestea. Dar această inhibiție m-a ajutat să mă dezinhibez. Eu am avut o educație de mic-burgheză pînă în vîrful degetelor, așa că peste inhibițiile din copilărie au venit inhibițiile Direcției de Presă. Cît am putut, m-am scuturat și mi-am dat drumul.
Cezar Paul-Bădescu: Cu Henry Miller și ceilalți.
Înainte de Henry Miller (pentru că nu am ajuns direct la el), am parcurs traiectoria lui spirituală. Adică D.H. Lawrence din care el se revendică, am tradus Durrell, și așa, încetul cu încetul, am ajuns la sexualitatea flamboiantă a lui Miller.
Cezar Paul-Bădescu: Dar spuneați că ați avut și o educație conservatoare. În Miller sînt o serie de expresii din limbajul străzii. Cum le-ați tradus?
Toată lumea mă întreabă despre greutățile pe care le-am avut. Propriu-zis n-am avut greutăți de limbă, cel mai teribil a fost să îmi înving propriile tabuuri, reticențe și ipocrizii inconștiente, de care mi-am dat seama mult mai tîrziu - cît era de ipocrit tot puritanismul în care am crescut eu. A trebuit să mă înving pe mine însămi. Mi-am dat seama că nu pot să îl emasculez, că nu pot merge cu perifraze, că ori spun totul pe șleau, ori las totul în plata Domnului. La început mi-a fost greu - credeți-mă - că multe dintre cuvintele care se găsesc în Miller nu mi-au traversat niciodată buzele. Nici acum n-aș putea să le pronunț, dar le-am scris. Încetul cu încetul am căpătat o voluptate teribilă. Voluptatea dezinhibării. Îi sînt efectiv recunoscătoare lui Henry Miller pentru că m-a scăpat de propriile mele ipocrizii și tabu-uri.
Simona Sora: E cel mai frumos elogiu.
Mă așteptam ca la apariția cărții să fiu sfîșiată de critică, nu se dăduse încă drumul la acest limbaj. Apropo, am văzut un număr din Dilema veche și am văzut că și dvs. v-ați dat drumul... à la Emil Brumaru. Cartea a fost primită cu surle și trîmbițe. Domnul Nicolae Manolescu a scris un articol că "am dat apă la moară romanului românesc care se va desface, se va împrospăta, va căpăta curaj" etc. Spre stupefacția mea, au fost zeci de cronici care mai de care mai elogioase. În afara uneia singure care a apărut în Cuvîntul, un scriitor tînăr, care îmi reproșa că în unele locuri am folosit sinonime, n-am folosit chiar cuvintele cu p. Și m-a criticat pentru chestia asta. Asta era la primul volum, Tropicul Cancerului. Așa că în al doilea volum, la Sexus, mi-am dat drumul copios... n-am mai folosit nici un fel de sinonim, am spus totul pe șleau.
Un sherry cu Iris
Simona Sora: Dacă ne puteți vorbi de Iris Murdoch, pentru că știu că ați cunoscut-o?
Da, am fost foarte bune prietene, dar se înscrie în cu totul altceva.
Iris Murdoch a rămas pentru mine o figură centrală. Am fost invitată (eu tradusesem un roman de ea) de British Council la Londra. Și întrebată fiind "pe cine vrei să cunoști dintre scriitori?", bineînțeles am spus Iris Murdoch. Asta se întîmpla prin anii '70. Iris Murdoch, care era la Oxford, voia să mă întîlnească într-un pub. Ca paranteză, era barul din filmul Iris. Cei de la British Councile vroiau să mă escorteze, cum să meargă o doamnă singură într-un pub. I-am rugat să nu o facă. Cu o zi înainte, emoționată (cum am fost și ieri la gîndul că azi îl întîlnesc pe domnul Pleșu), mi-am făcut o serie de întrebări docte, să-i arăt cît sînt eu de intelectuală și cît de bine îi cunosc opera și toată traiectoria ei de la romanul suprarealist cu influențe celtice pînă la existențialism... Mi-am făcut tema și m-am dus să o aștept în acel bar. Și a apărut pe ușă Iris Murdoch.
Mi-a rămas imprimată pe retină așa cum era atunci. Avea o figură de irlandeză cu pomeți înalți și cu niște ochi puțin mongoloizi, îmbujorată, cu breton, cum ploua afară avea perluțe de ploaie pe haina de tweed, a venit direct la masa mea. Din primul moment s-a produs ceea ce se cheamă empatie. Am uitat toate întrebările mele docte, toată parada de intelectualitate și am simțit o afinitate, o prietenie și am început să vorbim ca două prietene bune. Bineînțeles, am băut cîte un sherry și de atunci am rămas prietene timp de 25 și ceva de ani, pînă cînd a murit de Alzheimer.
Prietenia s-a tradus printr-o corespondență lungă, mai multe vizite la Londra, chiar în casa ei de la Oxford, un Crăciun cu familia ei la Londra (un Crăciun care a fost de neuitat) și o vizită a ei în România cu John Bailey, în Deltă etc.
Acum o să mă întrebați de ce nu public corespondența cu ea. Pentru că, deși romanele ei sînt foarte complexe, cu drame foarte complicate cu multe implicații filosofice, metafizice și hinduiste... ea, ca femeie, era de o simplitate pe care numai oamenii cu adevărat mari pot să o aibă. De o simplitate și o modestie colosală. Iar scrisorile sînt ale femeii Iris Murdoch și nu ale scriitoarei. Vorbește de cățelul ei, de soțul ei, John, cum că a avut guturai... lucruri care i-ar deziluziona pe cititori, dacă le-aș publica. Dar e o corespondență teribil de caldă. Pe de altă parte, în răspunsuri, eu (ca și iubita lui Cioran), încercam să fiu mai "intelectuală", iar ea îmi răspundea cu o simplitate colosală.
Bărbații sînt bărbați
M-a deranjat teribil cartea scrisă de John Bailey despre boala ei. Erau un cuplu foarte apropiat, se iubeau și se alintau. Făceau împreună turnee de literatură, el în calitate de critic, ea ca scriitor. Și din această frumoasă și caldă prietenie John Bailey a scris o carte, cu o detașare de om de știință, nu ca un soț iubitor care își vede soția suferind. Descria toate reacțiile acestei boli, unele respingătoare, cu o bogăție de detalii... reacțiile lui și reacțiile ei... A pus-o într-o lumină a degradării și a decăderii organice fizice care e foarte dureroasă. Filmul s-a făcut după această carte. M-a deziluzionat cartea după cum mă deziluzionează și faptul că bărbații sînt bărbați. La un an de zile de la moartea ei, s-a recăsătorit cu cea mai bună prietenă a ei.
Alex. Leo Șerban: John Bailey a încetat să o iubească?
Nu, nu a încetat să o iubească, iar cînd s-a recăsătorit mi-a trimis o scrisoare: "acum sîntem trei, ea e întotdeauna între noi doi. Iris nu ne-a părăsit, sîntem un trio conjugal"... mă rog...
Cezar Paul-Bădescu: În traduceri, cît e din autorul respectiv, cît din Antoaneta Ralian? Am discutat cu unii traducători și îmi spuneau: "păi... de multe ori sînt mai mult eu..." Există un procent fix sau e variabil?
Cînd traduc o carte, încerc să mă identific cît mai mult cu autorul, deși o identificare totală e imposibilă. Îmi impun să văd prin ochii lui, să gîndesc cu gîndurile lui, să simt cu sentimentele lui, să mă transpun în autorul respectiv. Uneori e mai ușor, cînd există afinități între mine și autorul respectiv, altădată - cum e cazul Henry Miller - e o incompabilitate totală, dar încerc să-l înțeleg, să-i prind mecanismul gîndirii și simțirii.
Radu Cosașu: Ați putea să numiți o carte pe care nu ați vrut să o traduceți? Față de care ați simțit un sentiment de repulsie?
Da, dar pînă la urmă am tradus-o. E vorba de Henry Miller.
Radu Cosașu: Dar o carte pe care ați refuzat-o?
Nu, nu pentru că mi le-am ales, și am ales ce simțeam că mi se potrivește. Au fost cărți care nu mi-au plăcut.
Marius Chivu: Care a fost cartea pe care ați tradus-o cel mai greu?
Salman Rushdie, Pămîntul de sub tălpile ei , care e o carte colosală, cu multe paliere. În primul rînd de limbaj. Rushdie e indian care scrie în limba engleză. Și orice scriitor care nu scrie în limba maternă încearcă în limba nouă să întrebuințeze cuvintele cele mai rare, cele mai sofisticate, ceea ce un scriitor de limbă maternă nu face. Așa că are o limbă livrescă, nu în sensul peiorativ, dar nu e limba fluidă, curentă. Acțiunea se petrece ba în India, ba în Anglia și e plină de filozofie hinduistă, și rockeri, și rapperi... un slalom pe care îl face între filozofia budistă și americanism, și anglicism... Și e foarte greu de trecut de la una la alta. Dar am făcut-o și se pare că am făcut-o foarte bine.
Marius Chivu: Traducînd mereu din alții n-ați avut frustrări, nu ați dorit să faceți dvs. însevă literatură? V-ați mulțumit să stați în spatele autorilor?
Multă lume mi-a pus întrebarea asta, inclusiv soțul meu care mă visa scriitoare, așa cum mă visa mama mea doamnă de salon. Eu am cultul lucrului bine făcut. De tradus, fără falsă modestie, știu că traduc bine. Ca să scriu... nu cred că am suflu epic... dacă aș scrie, aș fi un scriitor destul de mediocru și, în loc să îngroș rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara a doua, de joc secund, să fiu un fel de alter-ego al scriitorilor, decît să mă pun în prim-plan cu ceva lipsit de valoare. La traduceri mulți nici nu se uită la numele traducătorilor... A fost o emisiune la TVR 1 moderată de Ioan T. Morar care îi avea ca invitați pe Agopian și pe celebra Mihaela Rădulescu, care s-a dovedit că citește... Ioan T. Morar a întrebat-o dacă a citit o carte de Márquez și dacă știe cine a tradus-o... la care Rădulescu a zis "pe cine interesează traducătorul?". Or eu, care pînă atunci o apreciam... am avut o reacție...
Mircea Vasilescu: În timp ce ați tradus, ați avut vreodată sentimentul că un autor este intraductibil? Sau că ar putea fi tradus, dar "cu prietenii"?
Pentru mine este o provocare. Cu cît e mai greu, cu atît mă stimulează mai mult. Am o mentalitate de rebusist. Îmi place să găsesc cuvîntul care prinde cel mai bine sensul. Sînt foarte rare cazurile autorilor intraductibili. Îmi place să "mă iau la trîntă" cu autorul. Am o mare satisfacție cînd ajung să-l echivalez în românește.
Limba se înnoiește
Marius Chivu: Se spune despre traduceri că ele sînt valabile cam 20-25 de ani în raport cu limba care se tot schimbă. Sînteți de acord?
Da, limba se se schimbă foarte mult, într-adevăr. Dacă iei o traducere de acum 30 de ani, dai peste un limbaj prăfuit... tocmai din cauza asta se fac foarte multe reeditări ale unor cărți care au fost, de altfel, foarte bine traduse, dar într-un limbaj vechi. Și cum în limba română au intrat acum atîtea cuvinte noi, care se cer trecute în traduceri, deși mă feresc de toate barbarismele astea, mă feresc să spun trendy și on line, acolo unde există echivalențe românești e un snobism să folosești anglicismele. Totuși au intrat în limbă hamburger și cheesburger, pentru că n-ai cum să le spui altfel. La hot dog n-ai să spui "cîine fierbinte".
Radu Cosașu: Ce părere aveți despre limba română, e o limbă capabilă pentru a traduce marile cărți sau e o limbă săracă? E limba unei mici culturi?
Pentru un om cult, pentru cel care respectă normele, este o limbă bogată, plină de sinonime, cu mari valențe poetice. S-a deteriorat însă foarte mult acum, s-a "agramatizat" în ultimul hal, dar pentru cel care face traducere în limba română există o sumedenie de echivalente foarte potrivite. Pentru mine, care traduc din engleză, alta este problema. Engleza este o limbă sintetică, cu foarte multe valențe, totuși foarte sintetică. Or, un sufix sau un prefix spune ceva ce eu trebuie să traduc printr-o perifrază... în trei cuvinte românești.
De la Dragoș Protopopescu la B.U.G. Mafia
Andrei Pleșu: Putem ieși din domeniul traducerilor? Am o întrebare mai mică și una mai mare. Cea mică: ne-ați spus că ați avut doi profesori la care vă gîndiți cu plăcere: doamna Cartianu și domnul Dragoș Protopopescu. Ne gîndeam să facem și la Dilema veche un număr despre profesori... figuri care au trecut într-un plan secund, dar care au fost decisive pentru o formație de om de litere sau de altceva. Cum era Dragoș Protopopescu?
L-am avut ca profesor imediat după război pentru că atunci am mers la facultate, cînd el începuse să fie "oaia neagră". Era foarte iritabil și nervos, se vedea că ceva îl măcina. Ca profesor era colosal, de o larghețe și de o putere de pătrundere, de o sensibilitate extraordinară. Însă era și extrem de nervos, spre deosebire de doamna Cartianu, care era de un calm desăvîrșit, era complementară lui Dragoș Protopopescu. Nu fac parte dintre cei care spun "pe vremea mea", dar nu cred să mai existe profesori de talia unui Dragoș Protopopescu. Cunosc mulți profesori, oameni bine pregătiți și cultivați, dar fără harul lui profesoral. Se simțea cum îți transmite, cum îți dăruia... se dăruia.
Andrei Pleșu: A doua întrebare este despre experiența noastră de viață și de comunism asumat. Într-un interviu spuneați că părinții noștri au murit de inimă rea. Din cauza necazurilor produse de sistem. Pe baza experiențelor personale, cum vă sună comisia pentru judecarea comunismului? Vi se pare necesară o asemenea comisie?
Vai de mine, mi se pare o aberație colosală. Este ca atunci cînd este înnorat afară și cineva vine să îmi demonstreze că o să plouă. Sînt niște realități pe care le-am trăit cu toții concret, pe care chiar tinerii, care nu le-au trăit, le cunosc, cum să fie nevoie de o comisie care să vină să demonstreze că masa asta e de lemn? Mi se pare o aberație și nu știu ce ascunde, pentru că totul la noi ascunde ceva. Îndărătul a tot ce se întîmplă este ceva care trebuie camuflat.
Alex. Leo Șerban: În ce relații sînteți cu Mircea Mihăieș?
Singura relație cu Mihăieș este că nu ne mai salutăm. N-am avut niciodată discuții cu el, dar înainte mă saluta, iar acum nu.
Mircea Vasilescu: Vă uitați la televizor?
Mă interesează tot, toate fenomenele. Mă uit și la fotbal, nu-mi place, dar mă uit... ascult și muzică rock, și rap... eu care am rămas ancorată în Brel și Juliette Gréco, acum stau să ascult B.U.G. Mafia și Paraziții...
Mircea Vasilescu: Dacă spuneți că vă interesează tot înseamnă că vă uitați și la știri...
Cu religiozitate, începînd cu Realitatea TV, știu toate crainicele și toate ticurile și pe toate dezgolitele.
Marius Chivu: La cuplul Irinel Columbeanu și Monica vă uitați?
Asta e ceva ce mă depășește. E mai mult decît obscen... e de-a dreptul scabros...
Alex. Leo Șerban: Exact... Multă lume crede că obscen, pornografic e Henry Miller, iar toate chestiile astea de pe televizor sînt OK .
Nimic din ce e miruit de artă, prin atingere cu arta, nu poate fi obscen. Obscene sînt telenovelele... Din curiozitate m-am uitat și nu înțeleg cum se poate în anul 2006 o televiziune să dea așa ceva. Se cheamă reality-show. Vine fata asta de 18 ani și-i spune lui Iri "aș vrea să te sărut în ureche, dar cu zgomot". Mai mult de un episod n-am putut vedea. V-am spus că mă interesează totul, dar pentru nimic în lume nu mă pot uita la Ciao Darwin, Iartă-mă, Iubește-mă... la Surprize, surprize nici atît.
Mircea Vasilescu: V-am întrebat dacă vă uitați la știri, pentru că dvs., traducînd și citind, ați trăit cumva în alte culturi, într-o lume deschisă. Știrile noastre, sînt foarte provinciale, majoritatea fiind despre ograda noastră și eventual la rubrica de știri pe scurt cîte ceva din Germania și Franța. Cum priviți asta?
Mă oripilează, în primul rînd, știrile de "importanță" națională în care cineva a violat o bătrînă. Este o degradare efectivă a noțiunii de stil, de jurnal. Sînt și unele comentarii total deplasate. Craincii trebuie să informeze, să spună corect, obiectiv și nici măcar prin zîmbet să nu-și exprime partizanatul. Știrile sînt într-adevăr provinciale, ceva mai bune la Realitatea TV, mai ales cînd intervin Hurezeanu, Turcescu... sînt deasupra cu cel puțin un nivel.
Alex. Leo Șerban: Nu înțeleg de ce există o anumită vîrstă printre crainici, 35-40 de ani...
Uiți că știristelor trebuie să li se vadă șanțul dintre sîni?
Traducerea nu prea rentează
Marius Chivu: Rentează să traduci în România? Simțiți că editurile vă apreciază munca?
Eu sînt extrem de solicitată, am ajuns să nu mai pot face față pentru că nu mai am puterea de muncă pe care am avut-o dar sînt apreciată... Cum se poate manifesta aprecierea? Mi se dă cu 25 de cenți mai mult pe pagină.
Andrei Pleșu: Deci traducerea e plătită prost...
Mizerabil.
Cristian Ghinea: Traduceți direct la calculator?
Acum o să mă rușinez... E singurul meu aspect cu totul retrograd. Am calculator, dar nu pot să traduc direct la calculator. Am o nevoie "senzuală" de contactul cu pagina pe care scriu. Cu scrisul meu urît, dar care îmi e familiar. Acolo mă regăsesc. Pe pagina aceea sînt eu și cu mine. Cînd văd ecranul de la calculator sau chiar pagina tipărită, nu mai sînt eu, nu mă regăsesc. Am nevoie să șterg eu, să scriu pe deasupra, să intervin pe margine.
Andrei Pleșu: Nicolae Manolescu spunea că ați dat drumul la limbajul "riscat". Din cei cărora le-ați dat drumul, care simțiți că au o substanță?
Agopian. Și toți tinerii... nu știu, eu sînt puțin confuză cu toate "băgău"-rile astea... nu știu cît va rămîne din ei... cîtă este literatura adevărată și cîtă ostentație.
Alex. Leo Șerban: Trebuia trecut prin faza aceasta?
Da, trebuia trecut după toate inhibițiile din anii de comunism era strict obligatoriu. Nu știu cît e imitația literaturii occidentale, unde nu există trei cuvinte fără un fuck you sau un shit , nu știu cît e imitație servilă sau sinceritate reală.
Elogii antume
Iaromira Popovici: Sînt traducători buni în generația viitoare?
Da, sînt. Unii chiar de mare clasă. Irina Mavrodrin, nu mai vorbesc de Mircea Ivănescu. După generația lor sînt foarte mulți traducători mediocri care au impresia că, dacă știu puțină engleză (și cine nu știe azi puțină engleză?), pot să și traducă. Or ca să fii un bun traducător ai nevoie de har.
Alex. Leo Șerban: Dar mai citiți cartea tradusă după ce apare?
Nu, mi-e străină, sînt total detașată. După ce apare, o bag în bibliotecă. Și cînd văd șirurile de traduceri pe care le am în bibliotecă, mă gîndesc cît timp stă întemnițat acolo... Sînt conserve de timp, de tinerețea mea, de viața mea.
Alex. Leo Șerban: Dar nu vă pare rău...
Nu, pentru că e vorba de pasiunea mea. Traducerea e o formă de evadare, un panaceu. Eu cînd mă așez să traduc, uit că mă doare capul sau că trebuie să fac analize, uit de totul și devin personajele respective. Iar cînd termin o traducere, mă despart cu greu de ele, sînt ca niște prieteni ai mei de care cu greu mă despart și intru cu greu la alți prieteni.
Alex. Leo Șerban: Știți, la întîlnirea cu dvs., ne-am reunit cu toții.
Ce mi se pare curios... Acum 20 de ani, cînd eram foarte prolifică, nimeni nu mi-a luat vreodată un interviu. Acum am căpătat - cred - aura senectuții prin care am devenit interesantă. Sau poate - îmi spun uneori - oamenii se gîndesc să profite de mine cît mai sînt în viață. Uneori, cînd văd un interviu care începe cu nu știu cîte elogii, mi se pare un fel de necrolog anticipat.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
