| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Simona SORA | puzzlecturi
Calea abruptă
● Angela Marinescu, Limbajul dispariției, Editura Vinea, 2006.
Pot să înțeleg destul de bine de ce Angela Marinescu îi dedică ultima sa carte lui Mircea Martin. La noi, Mircea Martin este probabil singurul critic care profesează critica de identificare. Pentru Mircea Martin, la fel ca pentru Poulet, critica înseamnă "a redescoperi sensul unei vieți ce se organizează în scris pornind de la conștiința pe care o are despre sine". E aproape tot ce își poate dori un scriitor de la cititorul critic al operei sale, acea generozitate de proiectare verbală a gîndirii celuilalt pe care, la noi, a mai practicat-o recent - și pînă la ultimele ei consecințe - Lucian Raicu. Nevoia urgentă de înțelegere a uneia dintre cele mai profund-personale poete din literatura noastră are însă, în Limbajul dispariției, și alte resorturi. În acest volum programatic - scris în paralel cu Întîmplări derizorii de sfîrșit -, Angela Marinescu nu scrie poezie, ci "face limbaj", experimentează "întreruperea "propriului limbaj poetic de pînă acum, se aruncă în golul dintre cuvinte. De aici nevoia de însoțire critică, de înțelegere din partea cuiva care poate renunța un moment la propria conștiință critică, pentru "a gîndi gîndirea celuilalt". În februarie 2006, Angela Marinescu a publicat în România literară un text pe cît de ezoteric pe atît de hiperrealist, dar într-o realitate care e cea a limbajului poetic propriu. Este un text însoțitor al celor două volume recent publicate, dar mai ales al distilatului manifest din Limbajul dispariției. Pentru Angela Marinescu, ca pentru Mallarmé, limbajul este dispariția limbajului, un loc în care se poate întîmpla "ceva precum literele": "...limbajul meu ca să funcționeze, trebuie să fie «întrerupt»... limbajul, prin aceea că oprește timpul în loc și-l «dilată», «face» spațiu, smulgîndu-l și aruncîndu-l în eterul lumii. Înseamnă că limbajul este întreruperea însăși, o «absență» plină de pasiune și forță, chiar dacă uneori întunecată, contorsionată, desfigurată. O «absență» ce duce către sine «prezența» poeziei, ce nu mai este poezie, ci ceva dincoace sau dincolo de poezie, ce se regăsește numai în spațiul rupturii, al întreruperii...". Ce țintește Angela Marinescu în acest text este o "cale abruptă" de renunțare la sinele (poetic) anterior. Simplu spus, poeta nu vrea să se repete cu nici un preț. Dacă n-ar fi prea mult, aș zice că suspendarea limbajului, exprimarea vidului, renunțarea la dualități reprezintă o lectură inedită și personală a Advaitei Vedanta. Cum se știe, în acest corpus de texte sacre, refacerea unității reprezintă idealul mistic, limbajul fiind doar o unealtă iluzorie care trebuie permanent destabilizată. Limbajul dispariției ar putea fi o asemenea etapă de disoluție obligatorie, de desemantizare și decondiționare lingvistică a poetei, pentru a continua să fie poetă. La fel ca la Ion Barbu, la Angela Marinescu poezia "survine" pe locul lăsat gol de eul (poetic) anterior. Fiecare organ al acestui corp eteric își are sufletul său, ca în Kabbala, iar suma acestor suflete provoacă apariția poemului, suspendînd limbajul: "atunci și-a schimbat, pe dinăuntru / locul brațelor și al picioarelor, al inimii / și al creierului. din cauza asta a început să scrie, / pe lîngă gîtul ce-i stătea în gît / cu tălpile și cu inima". Există în acest volum o radicală curățare de sine, o actualizare a eurilor din alte volume (Ceară, Fugi postmoderne, Îmi mănînc versurile) doar pentru exterminarea lor metodică. Spaima cea mare nu e însă pierderea de sine (în biografic) sau neputința de a surprinde exact ruptura de nivel în limbajul poetic propriu, cît îndreptățirea de a o face: "cînd era gata să iasă la mal, cineva i-a spus: / ai depășit măsura. menirea ta era alta. / i s-a făcut frică. a vrut să se tîrască înapoi / și nu a mai fost în stare / spaima i-a încetinit mersul pe ape. l-a deformat". Totul e riguros, totul e exact. "Aripa exactă" din cea de-a 13-a Fugă postmodernă dă în acest lung poem despre dispariția limbajului o poetică a indignării îndreptățite. Revoltă în extenso este poemul-cheie al acesteia: "claudicație intermitentă. sosesc rățoii, gîscanii, / hipopotamii, elefanții, bivolii, teoreticienii, oportuniștii, / intelectualiștii, ludicii, postmodernii, afaceriștii ce se dau drept tandri aducători de bani pentru amărîții nației, / rîzgîiații, vedetele pro și contra, disidente și rău-făcătoare / de fapte rău-gîndite, experimentaliștii brutali în vorbe cu / pași de fetițe blindate în propria lor roșeață menstruală / abia întrezărită, rigizii și misticii desfrînați cu bărbile / ascuțite și reci ș...ț pisicile lui tata, găinușele lui mama, / mînca-v-ar mama pînă la os, nu mă cunosc, nu vă cunosc, / nu vă văd, nu vă simt, am o boală de la gît în jos / ce mi s-a urcat la cap, povestiți-mi voi ce faceți, ca să pot să vă ascult, arătați-mi voi lucerna scrisului / vostru frumos aranjată pe cîmpul paginii voastre neatins / de har și hîrșt". Limbajul dispariției, "urma vînătă de pe gîtul poeziei", "întreruperea" de sine pentru a lăsa loc incantației misticexacte, tăioase, înghețate în sensul ei unic - țin toate de un hiperrealism senzorial transfigurat suprarealist: "poezia mea e un dandy cu uterul atît de negru / încît pare albastru. / un dandy cu uterul albastru se strangulează. / urma vînătă de pe gîtul poeziei face parte din poezia lui". În Limbajul dispariției Angela Marinescu nu seamănă (poetic) cu nimeni, nici măcar cu ea însăși. Poeta inovează continuu limbajul poetic, despicînd falii în care nimeni n-o va putea urma. Nici douămiiștii care au descoperit-o (orbește) mai mult prin expunerea fizică decît prin cea metafizică, și poate nici cea mai dedicată critică de identificare. Autenticitatea crudă a Angelei Marinescu ține și de faptul că își poate rămîne - mai ales în "întrerupere" sau în dispariție - suficientă sieși.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
