| |
 LA FAȚA LOCULUI |
|
Richard N. HAASS | ideile oamenilor de stat
Regîndirea suveranității
Timp de 350 de ani, suveranitatea - noțiunea după care statele sînt actorii principali de pe scena mondială, iar guvernele sînt libere să facă ce vor pe teritoriul lor, dar nu și pe teritoriul altor state - a furnizat principiul organizator al relațiilor internaționale. A sosit vremea să regîndim această noțiune.
Cele mai mult de 190 de state ale lumii coexistă în prezent cu un număr mare de actori puternici, nesuverani și cel puțin parțial independenți, de la corporații, la organizații neguvernamentale, de la grupuri teroriste, la carteluri ale drogurilor, de la instituții regionale și globale, la bănci și fonduri private. Suveranitatea statală este influențată de acești actori (în bine sau în rău) sau ea însăși îi poate influența, la rîndul său. Cert este însă că monopolul de putere, de care se bucurau altădată entitățile suverane, s-a erodat. De aceea, sînt necesare mecanisme noi pentru coordonarea regională și globală, care să includă și alți actori în afara statelor. Aceasta nu înseamnă că Microsoft, Amnesty International sau Goldman Sachs ar trebui să primească locuri în Adunarea Generală ONU, ci doar că reprezentanți ai unor astfel de organizații ar trebui să participe la dezbaterile regionale și globale, și să aibă capacitatea de a influența deciziile de importanță majoră.
Mai mult, dacă se dorește funcționarea sistemului internațional, statele trebuie să fie pregătite să renunțe la o parte din suveranitate, în favoarea organismelor comune. Acest lucru se întîmplă deja în zona comercială. Guvernele acceptă deciziile Organizației Mondiale a Comerțului pentru că, în schimb, beneficiază de stabilitate comercială pe piața internațională, chiar dacă o anumită decizie necesită schimbarea unei practici interne, care ține de dreptul lor suveran.
Unele guverne sînt pregătite să renunțe la anumite elemente de suveranitate pentru a face față amenințării globale care este schimbarea climatică. Astfel, semnatarii Protocolului de la Kyoto, care va fi în vigoare pînă în 2012, sînt de acord să-și limiteze emisiile de gaze. Acum e nevoie de un mecanism post-Kyoto, prin care un număr și mai mare de state, inclusiv SUA, China și India, să accepte limitarea emisiilor sau să adopte standarde comune.
Globalizarea implică nu doar o suveranitate mai slabă, dar și nevoia ca ea să devină mai slabă.
Toate acestea sugerează că suveranitatea trebuie redefinită, pentru a răspunde provocărilor globalizării. În esența sa, globalizarea implică faptul că oamenii, ideile, gazele de seră, dolarii, virușii, e-mailurile, armele și foarte multe altele vor circula tot mai repede și în cantități tot mai mari în interiorul și în afara granițelor, punînd astfel la încercare unul din principiile fundamentale ale suveranității: abilitatea de a controla ceea ce îți traversează granițele, în ambele direcții. Statele suverane își măsoară tot mai mult vulnerabilitatea nu unele față de altele, ci față de forțe dincolo de controlul lor.
De aceea, globalizarea implică nu doar o suveranitate mai slabă, dar și nevoia ca ea să devină mai slabă. Statele înțelepte își vor dilua suveranitatea pentru a se proteja, deoarece nu se pot izola de ceea ce se petrece în altă parte. Suveranitatea nu mai este un sanctuar.
Acest lucru a fost demonstrat de reacția mondială și americană față de terorism. Guvernul taliban din Afganistan, care a susținut Al-Qaeda, a fost îndepărtat de la putere. În mod similar, războiul preventiv al americanilor împotriva unui Irak care a ignorat ONU și despre care s-a crezut că posedă arme de distrugere în masă, a demostrat că suveranitatea nu mai furnizează protecție absolută. Imaginați-vă cum ar reacționa lumea, dacă s-ar ști despre un anume guvern că plănuiește să folosească un dispozitiv nuclear. Foarte mulți vor susține - în mod corect - că suveranitatea nu mai trebuie să protejeze acel stat.
Simpla necesitate poate de asemenea să ducă la reducerea sau chiar la eliminarea suveranității, cînd un guvern, din lipsă de capacitate sau chiar în mod conștient, este incapabil să asigure nevoile de bază ale cetățenilor săi. Alte state vor interveni nu numai datorită propriilor scrupule, ci și pentru că statele eșuate și genocidurile duc la valuri destabilizatoare de refugiați și creează oportunități pentru teroriști.
Intervenția NATO în Kosovo a fost un exemplu în care anumite state au ales să violeze suveranitatea unui alt stat (Serbia) pentru a opri epurarea etnică și genocidul. Prin contrast, genocidul din Rwanda, de acum zece ani, și cel mai recent, din Darfur, în Sudan, demostrează cît de mult ne poate costa ideea că suveranitatea e inviolabilă. Lipsa de acțiune duce la masacrarea inocenților. Suveranitatea trebuie să devină mai degrabă condițională, chiar contractuală, nu absolută. Dacă un stat nu reușește să respecte partea sa de înțelegere și susține terorismul, fie direct, fie prin transferul de arme, sau comite un genocid, atunci nu mai dispune de beneficiile suveranității și se expune atacului, înlăturării guvernului sau ocupației. Provocarea diplomatică majoră a acestei ere este aceea de a cîștiga o susținere largă pentru principiile de comportament acceptabil din partea statelor și o procedură de intervenție acolo unde aceste principii sînt violate.
Scopul trebuie să fie redefinirea suveranității pentru era globalizării. Ideea de bază a suveranității, care impune o restricție utilă în ce privește violența între state, trebuie să fie păstrată. Conceptul trebuie să fie însă adaptat la o lume în care principalele provocări vin mai degrabă din acțiunea forțelor globale asupra statelor, din modul în care acționează guvernele față de cetățenii săi, decît din modul în care acționează statele unele față de altele.
Richard N. Haass este președinte al Council on Foreign Relations și autorul cărții: The Opportunity: Americas Moment to Alter Historys Course.
Copyright: Project Syndicate, 2006 www.project-syndicate.org
traducere de Cristian Ghinea
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
