| |
 SITUAȚIUNEA |
|
Andrei PLEȘU | nici așa, nici altminteri
Note, stări, zile
Muntele Athos, 28 octombrie 2006
Pe Muntele Athos, neelectrificat, există modalități de producere a curentului electric. Dar el nu e folosit decît în limitele strictului necesar: instalații frigorifice pentru păstrarea alimentelor, hidrofoare pentru aducerea apei la etajele superioare ale clădirilor și instalații pentru alimentarea unor utilaje de atelier. În rest, viața se desfășoară după ciclurile luminii naturale. Seara se aprind candelabre și lămpi cu gaz, întunericul nocturn e deplin, bucătăriile recurg la mari sobe cu lemne. Europeanul "civilizat" se simte contrariat. Îi lipsesc veiozele de pe noptieră, lîngă care poate adormi cu cartea în mînă, îi lipsesc prizele ubicui, întrerupătoarele salvatoare, aparatele devenite indispensabile ale existenței moderne: scule de ras și uscătoare de păr, prăjitoare de pîine, microunde, televizoare, ibrice electrice, storcătoare, mașini de spălat, telefoane etc. Există și comentatori sofisticați care reproșează monahilor inconsecvența: dacă tot fac asceză, dacă tot refuză beneficiile progresului, măcar s-o facă în chip radical, să trăiască, asemenea antecesorilor lor, fără urmă de curent electric. Altfel riscă să cadă în păcatul ipocriziei: profită nițeluș de avantajele modernității, dar le tratează, în același timp, cu un dispreț suveran. Le au la îndemînă, dar mimează candoarea primitivă. În realitate, avem de a face cu un anumit firesc al dozajului. Nu se pune problema unei ieșiri artificiale din veac, nici a unei demonizări "principiale" a tehnicii. Se pune doar problema măsurii, a justei folosiri. Asceza însăși nu e amputarea datelor naturale ale omului, ci bunul lor uz, corecta lor orientare, evacuarea abuzului și a devierii. Lumea de azi ar arăta altfel, dacă utilizarea spectaculoaselor ei invenții nu ne-ar face dependenți, răzgîiați, infirmi. Sîntem sufocați de cîrje, de erzațuri, de comodități demobilizatoare. Nu mai știm cum e noaptea deplină, frigul, căldura, îndemînarea, mersul, privirea, tăcerea, adulmecarea, simplitatea. Avem oricînd la îndemînă un întrerupător. Iar dacă renunțăm, uneori, la electricitate sau la căldură e numai pentru că nu mai avem bani să le plătim. Cu alte cuvinte, renunțarea nu mai apare ca efect al discernămîntului, al opțiunii virile, al disciplinei autoimpuse. E doar corelativul grotesc al anemiei: un fel de a pierde, fără a dobîndi nimic în schimb.
Păltiniș, 2 octombrie 1977
Domnul Noica ne propune un "seminar" pe termen lung: să ne adunăm cu toții în jurul lui Goethe, citind, la rînd, ediția Propyläen. Va fi un mod de a invoca Duhul Sfînt în preajma unui obiect profan. În fond, omogenitatea unitivă a aceluiași gînd e semnul distinctiv al oricărei comunități, al oricărei "biserici". Ne putem socoti o biserică. Și nu "als ob es eine Kirche wäre. Es ist eine!" ("nu ca și cum ar fi vorba de o biserică. Chiar este una!"). Pasiunea lui Noica pentru "spiritul obiectiv" (chiar dacă îi spune "Duhul Sfînt", "dihania" trans-individuală, "cetatea" ateniană etc.). Cînd te aduni "în numele lui" îi devii exponent. Așa se justifică pînă și subtila impostură a lui G.B. Tot socotindu-se "mediul" unei forțe mai înalte, el o stîrnește și devine, în cele din urmă, mediul ei real.
Povestea cu Petre Țuțea, care a fost auzit, în închisoare, explicînd unor analfabeți diferența dintre Jaspers și Heidegger. "Ce te-a apucat?!", l-au întrebat unii. Răspuns: "Odată și-odată trebuia lămurită și diferența asta!". Cînd "faci" ceva în ordinea spiritului, acel ceva se integrează în ordinea respectivă indiferent de circumstanțe (loc, moment, public etc.).
Păltiniș, 3-10 octombrie 1977
Asistăm, cu un tandru amuzament, la galanteriile neobosite ale dlui Noica: cu bibliotecara, cu farmacista, cu chelnerițele. E plin de vervă, de idei, de amintiri. Între altele, mă sfătuiește să învăț slavonă, sau măcar rusă. Ne povestește despre Harry Brauner (fratele lui Victor), arestat în procesul Pătrășcanu. Cînd a ieșit din pușcărie, și-a reluat drumurile de folclorist și a avut surpriza să culeagă un bocet pe care i-l compuseseră vechii lui prieteni țărani, crezînd că murise: "Am aflat de prin vecini / C-ai murit în gard de spini / Gard de spini, nu gard de flori / C-ai murit prin închisori".
Dorli Blaga, la patru ani, în tren, către tata: "Ce multe tuneluri a făcut bunul Dumnezeu astăzi!".
Despre Blaga: era ușor de flatat. Îi plăcuse o recenzie a lui Noica (deși ea conținea și reproșul că n-are "deducție transcendentală", ceea ce dăduse mare satisfacție invidiosului Camil Petrescu). Cînd, mai tîrziu, Noica s-a prezentat la un concurs pentru un post universitar (manipulat, pînă la urmă, în favoarea lui Ion Zamfirescu), Blaga, care era în comisie, l-a invitat pe recenzentul său la o cafenea, cu o zi înainte. Voia să-i facă un hatîr. "Ce vrei să te întreb mîine?" Și după o pauză: "O să te întreb din Trilogia culturii..."
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
