| |
 TÎLC-SHOW |
|
Vintilă MIHĂILESCU | ...hai-hui.ro
Instituția isprăvniciei la români
După integrarea noastră europeană, parcă toată lumea a intrat în panică identitară: care e identitatea noastră? care sînt valorile românului? are românu caracter? - și cîte și mai cîte astfel de frămîntări existențiale. Cam în fiecare săptămînă, cîte un jurnalist îmi punea cîte o astfel de întrebare fundamentală, cu insinuarea "dumneavoastră, ca sociolog..." - adică, eu ar trebui să am răspunsul gata făcut la aceste dileme ale neamului. Nu-l aveam... M-am tot gîndit și acum cred că am găsit răspunsul: Românu-i om de ispravă! Isprava, asta este ceea ce îl caracterizează pe român, asta e valoarea lui perenă, pe ispravă se construiește caracterul său uneori neisprăvit. În acest cuvînt se ascunde secretul ființei sale greu de pătruns.
Dar ce este această "ispravă", la ce se referă ea, de fapt?
Păi, dacă stăm se ne gîndim puțintel, isprava este o așezare piezișă a faptei în timp și spațiu. Adică, ispravnicul, ca să spun așa, își face isprava sa cînd îi vine și unde îi vine. Ea nu este rodul unei planificări în timp și/sau al unei ordonări în spațiu, nu face parte dintr-o strategie pe termen lung sau dintr-o coordonare a numeroase persoane și interese. Ea este mai degrabă pohta ce-a pohtit-o unul sau altul, la un moment dat sau altul, decît rodul unei voințe comune și îndelung chibzuite. Isprava este o inițiativă individuală și de moment, care, uneori, se poate întîlni cu alte inițiative individuale și de moment. Dar asta mai mult pentru că așa a fost să fie. Cîteodată ea este atunci cînd nimeni nu mai credea că poate să fie. La Dumnezeu și la români totul e posibil - zice o vorbă culeasă de Zane printre miile de proverbe și zicători ale neamului. Românii pot mai ales atunci cînd nu se mai poate - explică Mircea Vulcănescu.
De aceea, isprava este totdeauna surprinzătoare, ea îi ia pe toți prin surprindere, căci nu se așteptau ca X să facă așa ceva taman aici și acum - sau să-i reușească. Drept care se și miră toți și îl admiră: iată ce ispravă a mai făcut și românu ăsta! Isprava nu este, deci, niciodată cu totul gratuită, ea trebuie să fie admirată, altminteri nu este o ispravă adevărată. Privind o ispravă, aflînd-o, discutînd-o, trebuie să poți spune: ce om de ispravă! Românu de ispravă ține la imaginea sa de om fain sau băiat de băiat, de aceea, o ispravă tăinuită, neștiută de gura lumii, este o ispravă tristă, adică o povară pe sufletul său.
Ei, dar uneori nu iese, și atunci isprava rămîne neisprăvită. Nu-i însă chiar așa de grav, de vreme ce mai nimeni nu se aștepta la cine știe ce ispravă. În timp, te poate costa însă: aceeași gură a lumii care ți-a admirat isprăvile te va decreta fără nuanțe și ezitări un neisprăvit. Aceasta este astfel trăsătura complementară de caracter a românului: este un neisprăvit! Un neisprăvit jovial însă: ce să-i faci, n-a fost să fie!... - va zice el, gîndindu-se deja la altă ispravă care va fi să fie.
Eu, ca sociolog, trebuie să-mi pun însă și întrebarea dificilă referitoare la originea acestei caracteristici. Adică, de unde i se trage românului să fie un neisprăvit de ispravă?
Sincer să fiu, nu știu, dar pot să fac o speculație de toată isprava: totul ni se trage din faptul că marile noastre isprăvi istorice (mai recente...) au rămas cam neisprăvite. Revoluțiile noastre, de la pașopt pînă în prezent, au rămas cam neisprăvite, marea ispravă a României Mari i-a luat prin surprindere chiar și pe români, care n-au reușit să-i ducă la capăt proiectul, iar modernitatea noastră națională este una definitoriu neisprăvită. Miturile nației spun că nu am apucat să isprăvim toate aceste lucruri pe care le aveam de isprăvit deorece am trăit vremuri tulburi în locuri neprielnice. Altfel spus, n-am prea avut noroc. Neisprăviți, am rămas astfel și neașezați, atît în timp, cît și în spațiu. Nu ne aflăm nici în trecutul conservator al tradiției, nici în viitorul progresist al modernității și pendulăm, uneori frenetic, între aceste două orizonturi. Nu ne mai regăsim în solidaritățile comunitare ale țăranilor, dar nici nu am împins individualismul modern pînă la acel grad de maturitate unde acesta se recompune în spațiu public, visînd astfel să ne asociem, cu subtile delicii, doar în jurul unei mese. Cu un ochi la făină și altul la slănină, nu ne îndurăm să isprăvim nici o opțiune, nici cealaltă, nu vrem să ducem la capăt nici despărțirea de trecutul iubit, nici apropierea de viitorul dorit. Sîntem un fel de veșnici și vajnici neisprăviți ai istoriei, în căutarea periodică a mîntuirii noastre ca neam - visînd secular la o biserică măreață care să pecetluiască această ispravă supremă și astfel să ne izbăvească o dată pentru totdeauna, să știm că am încheiat și noi ceva și am scăpat de o grijă. Deocamdată însă n-a fost să fie decît o mîntuire de mîntuială...
Avem astfel calitățile neîmplinirilor noastre, ale jumătăților noastre de drum și de măsură. Ieșim la interval și construim între timp. În orice caz, cu românu de ispravă nu te poți plictisi niciodată, căci totdeauna vine cu cine știe ce noi isprăvi. Poți doar să te crucești de unele dintre ele și să te mîhnești cînd mai toate rămîn neisprăvite. Dar asta e, nobody is perfect!...
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
