| |
 LA FAȚA LOCULUI |
|
Cătălin GHIȚĂ
Milițian român și polițist nipon
Craiova (România)
Conduc mașina tatălui meu, o prematur obosită Dacie albă. Pe locul din dreapta, prietena mea discută cu înfrigurare ultimele detalii ale piesei de teatru pe care tocmai o văzuserăm pusă în scenă, cu fast, la Național. Ca să scurtez drumul spre casă, semnalizez și o iau la stînga, pe un soi de alee de lîngă "celebra" școală numărul 23 din Brazda lui Novac. Deodată, inimitabilul baston reflectorizant al vajnicului milițian de la Circulație îmi semnalizează că trebuie să opresc. Tablagiul se apropie cu pas tîrșit, își împinge "cașcheta" mai în spate, pe ceafa bronzată (deși este începutul lui octombrie, vara indiană nu s-a sfîrșit în Oltenia) și-mi cere, pe un ton de infinită plictiseală cosmică, actele. Văzîndu-mi mustața și barba, apărătorul legii realizează că poate avea în față un terorist sau, mai grav, un anarhist beat. Mă pune să suflu în fiolă, deși îl avertizez în prealabil că nu beau niciodată alcool, nici măcar la sindrofii. Fiola, desigur, are bunul simț să nu se înverzească. Moment de tensiune poetică... Luna se reflectă lamartinian în tresele epoleților... Plutonierul pare frămîntat; fruntea, într-un suprem gest de concentrare intelectuală, îi este brăzdată de cute. Mă întreabă cu ce mă ocup. Student la Litere? Mormăie că ne știe el prea bine pe noi, ăștia care n-am fost în stare să facem o meserie. Apoi se întoarce scîrbit, fără să ne dea nici măcar "bună seara". Mă simt năpădit de un sentiment acut de vinovăție: l-am privat pe un om cinstit de o șpagă binemeritată. În spate, adjutantul își ascute colții în așteptarea următoarei victime. Sînt două nunți în cartier în seara aceasta; nici una nu va ține o veșnicie. Și, cum spunea refrenul lui Rolling Stones, timpul e de partea lui.
Matsushima (Japonia)
Punerea lanternelor pe apa oceanului la Matsushima atrage, anual, mii de spectatori din întregul arhipelag și chiar din străinătate. Pentru a înțelege mai bine această febră turistică, trebuie să aflați, mai întîi, că niponii, obsedați de taxonomii și de diferențieri subtile, nu puteau rata ocazia unică de a încropi un top al celor mai frumoase trei locuri din Japonia. Aceste regine topografice sînt: Miyajima, insula de lîngă Hiroshima unde se găsește faimoasa poartă scufundată (tori) care marchează intrarea în altarul Itsukushima, Amanohashidate, un banc ondulat de nisip, acoperit de pini, în Prefectura Kyoto, și - ați ghicit - Matsushima, adăpostind zeci de insule încărcate de omniprezenții pini, nu departe de Sendai.
În ziua festivalului (Toro Nagashi Hanabi Taikai, cum sună formula sa oficială în limba vernaculară), așezarea colcăie de trupuri aflate în căutarea disperată a unui spațiu liber, de unde să se poată vedea mai lesne atît lansarea propriu-zisă a miilor de lanterne aprinse în amurg, cît și fantasticele jerbe de artificii colorate, programate să brăzdeze cerul încălzit, într-un splendid climax al întregii ceremonii. Din păcate, leneși cum sîntem, ajungem prea tîrziu pe faleză, pentru a mai spera să prindem un loc liber. În parte, este vina noastră: într-un tipic acces de contrapragmatism, ne-am abătut din drum pentru a vizita unul dintre cele mai impresionante temple zen din Tohoku, Zuiganji, ridicat de preoții din secta budistă Tendai în secolul al IX-lea și celebru mai ales pentru ușile sale glisante (fusuma).
Ajunși, în fine, pe plajă, sîntem literalmente sufocați de aerul fierbinte (este luna august) și de miile de trupuri care umplu aproape fiecare centimetru pătrat acoperit cu nisip sau cu piatră. În depărtare, șters, se zărește un mic promontoriu care, miraculos, nu este ocupat în întregime nici măcar la această oră înaintată. Iubita mea, înzestrată natural cu un instinct de conservare mai puternic și cu o capacitate de rezistență la stres sporită, începe să-și facă loc, timid și politicos, prin mulțime. Eu, ca de obicei în situații de aglomerație extremă, sînt cu capsa pusă (secreția de testosteron și gesturile machiste cresc proporțional). Îmi dau seama că senzația de claustrofobie (moștenită fidel de la ramura maternă și augmentată de numeroase meleuri turistice) nu îmi va permite niciodată să mă strecor prin oceanul de carne, așezat în contrapunctul Pacificului. Ochii mi se îngustează, scanînd împrejurimile, în timp ce mintea încearcă să găsească o redempțiune fizică. Constat cu uimire că promenada de lîngă faleză este complet liberă, însă o fîșie lungă, pe care scrie, cum aveam să aflu ulterior, "accesul interzis", îi face pe temătorii și corecții japonezi să nu se apropie de drum.
Cu o infinită doză de tupeu, decid că între a mă sinucide pornind pe urmele iubitei mele și a-l înfrunta pe măruntul polițist care supraveghează, practic simbolic, zona, varianta secundă este unica posibilă în context. Dintr-o singură mișcare agilă, escaladez parapetul care separă plaja de drum și pornesc voinicește spre capătul acestuia din urmă. În spatele meu, contaminați irepresibil de exemplul balcanic al celor o sută nouăzeci și unu de centimetri de nesimțire, doi japonezi realizează și ei, oarecum tardiv, că promenada este calea cea mai scurtă și mai sigură pînă la spațiile libere de pe promontoriu și se lansează în urmărire.
Între timp, plaja începe să fremete; mii de priviri se întorc pentru a contempla ceea ce japonezilor nu le-ar trece prin minte nici măcar într-o mie de ani: încălcarea flagrantă a unui regulament (cu atît mai puțin de față cu omul legii). Acesta, cufundat într-o tipică transă budistă, este trezit de rumoarea gloatei. Își mută blînd ochii de pe nisip pe întinsul promenadei, așteptîndu-se să descopere doar virginul spațiului. Ceea ce găsește însă îi depășește complet frontierele (și așa destul de strîmte) ale imaginației: un alb pletos mușcă hotărît din pămînt, în trena lui fixîndu-se două chipuri de localnici care, percepînd căutătura sfredelitoare a polițistului, abandonează rapid timidul acces de revoltă și coboară în mulțime. Chipul omului legii se descompune realmente ca în desenele animate cu Tom și Jerry: falca refuză să mai zăvorască maxilarul superior, pleoapele explodează, brațele cad moale pe lîngă albastra siluetă înfiretată. Monumentul în uniformă este zăvorît în carcasa propriei neputințe. La capătul unei încordări prometeice, atletul ordinii izbutește să îngaime, într-un inutil ecou, "Sumimasen... sumimasen" (Mă scuzați... mă scuzați). Impasibil, îmi continui drumul și reușesc să ajung la rîvnitele locuri libere, cu mult înaintea iubitei mele...
Epilog
Dincolo de modestul umor (pe alocuri, din păcate, involuntar) pe care-l degajă, această piesă sui generis vorbește despre impotența oamenilor legii în două spații culturale diferite, chiar opuse ca mentalități și atitudini. În România, milițianul-polițist a fost și este unul dintre cele mai disprețuite personaje din imaginarul colectiv, asociat frecvent cu fenomene precum mita, agresivitatea gratuită sau șantajul. Tablagiul nord-dunărean este o figură de bîlci, dovadă fiind interminabilele bancuri ce-l au ca erou, multe dintre ele inspirate chiar din situații reale. Prin opoziție, polițistul nipon este unul dintre cele mai populare caractere ale vastului spectru social. Omawari-san, cum este acesta numit cu emfaza de rigoare, respectă în totalitate restricțiile de viteză impuse de regulile de circulație, atunci cînd se găsește pe motocicletă sau în mașină, le zîmbește copiilor (care îi fac, la rîndul lor, cu mîna), taie extrem de rar și cu nesfîrșite precauții vreo amendă, dojenește politicos, chiar deferent. În Japonia, apărătorul legii nu te legitimează aproape niciodată, nici la volan, nici pe stradă (ba chiar, cum mi s-a întîmplat de curînd, te salută prietenos, de parcă i-ai fi o rudă mai îndepărtată). Cînd te muți la o nouă adresă, "sectoristul" îți face o vizită scurtă la domiciliu, dar nu pentru a-ți controla profilul, ci pentru a-ți da cartea de vizită și a te asigura de întreaga lui solicitudine, în caz de nevoie. De cînd sînt aici, nu am citit sau auzit de vreun caz de corupție în rîndul poliției, care continuă să-și facă datoria în cel mai discret mod posibil.
Datoria?... Pe undeva, o voce perversă îmi șoptește că toate acestea sînt cu putință în arhipelag numai pentru că omul obișnuit are un raport ancilar cu Constituția, pe care nici măcar nu și-ar putea închipui s-o încalce vreodată. În cazul în care regulamentele sînt violate grosolan (cum s-a întîmplat cu ieșirea mea în decor de la Matsushima), poliția rămîne, practic, anchilozată: așa ceva nu era prevăzut, prin urmare, nu se poate întîmpla. Ordinea și disciplina care garantează buna funcționare a societății nipone (cum stau lucrurile, de altfel, și în Europa de Apus) nu se bazează, așadar, pe eficiența coercitivă a forțelor de ordine, ci pe hotărîrea obstinată a cetățenilor de a acționa în conformitate cu legile în vigoare.
În final, vreau să-l înștiințez pe agentul care m-a amendat abuziv acum șapte ani în parcarea din fața Universității că nu-i port pică defel. Îmi pare doar rău că, între paginile buletinului meu, nu se găsea nimic spectaculos. Deși sînt conștient că impunătorul milițian, ca orice trestie gînditoare sau, încă mai elocvent, ca măsură a tuturor lucrurilor, are o nevoie acută de fonduri, poziția umilă de bugetar îmi permite prea rar să practic hobby-ul mitei.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
