| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Cine/ce ne enervează
Magdalena BOIANGIU
Mă enervează siguranța opiniilor întemeiată pe ignoranță și pe sentimentul (fals sau real) al apartenenței la o majoritate, disprețul care decurge de aici; siguranța și disprețul meu față de cei pe care îi detest din această cauză. Mă stresează calmul cu care societatea împinge tot mai departe limitele ticăloșiei acceptabile. Mă enervează foarte tare antisemitismul, în special cel amabil.
Marius CHIVU
Am enervări benigne ce decurg, cel mai adesea, din varii perplexități: mă simt jignit cînd domnișoarele cărora le țin ușa în magazine nu spun mulțumesc (cam 7 din 10), nu pricep nervii șoferilor blocați în trafic (la ce se așteptau?), îmi lasă un gust amar cărțile proaste promovate bine de către edituri, forumurile și blog-urile unde toată lumea corectează/acuză/beștelește pe toată lumea (nu mai există respect; na, că am ajuns să vorbesc ca bunica!), mă revoltă cînd văd cît de proaste sînt serviciile Poștei Române, sînt furios pe doctorii care iau șpagă (pînă cînd?), țiganii care vandalizează băncile din parc ziua în amiaza mare, dar cărora n-am voie să le zic în vreun fel ca să nu-i discriminez (aștept un ghid al libertății de exprimare sarcastică), știrile cu sînge, spînzurații și aruncații de la etaj nu mă mai afectează, căci am renunțat la televizor (mă uit doar la Top Gear, Brainiac și pe VH-1), la fel și cu politicienii, m-am resemnat: sînt venali, stupizi și nu știu limba română, pînă și naționala de fotbal mi-a devenit indiferentă de cînd nu mai are un 11 de bază, de cînd nu mai înțeleg ce joacă, de cînd știrile despre fotbal înseamnă bîrfe, șmenuri, șușanele...
Radu COSAȘU
Mă enervează des și acut acest scriitor (la care, ce-i drept, țin într-o oarecare măsură), Radu Cosașu.
Matei FLORIAN
Cel mai tare mă enervează cînd mă enervez din tot felul de nimicuri. În rest, suspecții obișnuiți sînt: armele nucleare, țînțarii din miez de noapte, mîrlănia fără nuanțe, piticii pe creier, lupta pentru pace, clubul Steaua, durerile de dinți.
Stela GIURGEANU
Vînzătoarea de bilete RATB și revizia la apă caldă, strada care dezaprobă fusta mea că e prea scurtă și ieșitul prea tîrziu, că sînt cîini, că uite-l și pe-ăsta (sau pe-asta, după caz), că se bagă în fața mea la coadă, dar mai bine fac implozie, că altfel iau bătaie, corectitudinea politică, dar și rasismul unor minți înguste, acceptarea pasivă și indignarea între patru pereți, apometerele și repartitoarele, bolovanul lui Sisif și patul lui Procust, telefonul care nu sună cînd îl privesc rugătoare și faptul că de multe ori prefer să fiu cool decît sinceră, sinceritatea, care de multe ori te pierde. Dar mai presus de toate astea mă enervează că toate astea au ajuns să mă enerveze.
Andrei MANOLESCU
Nu suport nici un fel de intersecție cu instituții și funcționari ai statului sau ai administrației locale. Mă enervează campaniile de presă tendențioase sau alarmiste. Știu și că lucrul cel mai enervant pe care îl poți face cuiva este să-i spui în mod irefutabil că, de exemplu, un obiect verde are de fapt culoarea roșie. Mai grav este dacă ești și șeful lui.
Cezar PAUL-BĂDESCU
Mi-e greu să răspund la întrebarea "ce mă enervează?", pentru că nu am enervări permanente și fundamentale. În general, nu mă enervează nimic. Și nimeni - față de persoanele detestabile am alte sentimente. Mă pot irita lucruri mărunte, de care mă lovesc în traiul cotidian, dar iritarea nu mă ține mult și uit toată povestea cînd cauza dispare. O durere sîcîitoare de măsea te enervează doar atît cît există, un țînțar insistent doar atîta timp cît îți dă tîrcoale. Cum ar fi să mă declar enervat de durerile de măsea pe care le-am avut vreodată sau de toți țînțarii de pe acest pămînt?
Adina POPESCU
Mai nou, mă enervează aproape tot. România "profundă" - cum spunea cineva -, dar și cea superficială. Strada. Autobuzele blocate în trafic. Internetul. Cornișa blocului de vizavi pe care o văd în fiecare dimineață pe geam. Banii. Fițele unora. Nervii altora. Timpul și ceasurile. Orice tip de formular care trebuie completat. IBAN-ul. Hainele șifonate. Gătitul. Muzica dată prea tare. Știrile. Compromisurile. Tramvaiul care nu mai vine. Rutina. Oglinzile care te arată mai gras decît ești. Muncitorii care dorm pe bancă în părculeț, "în timpul programului" și vorbesc prin somn. Certurile aiurea-n-tramvai. Sînt un pachet de nervi, ce mai! Partea proastă e că nimeni nu mă crede...
Iaromira POPOVICI
Lașitatea neaoșă: de cîte ori se întrevede un conflict, oricît de neînsemnat, cu autoritatea, mulțimea, fie ea din fața blocului sau dintr-un autobuz, se solidarizează cu aceasta, indiferent dacă are sau nu dreptate. Faptul că românii au tot timpul impresia că, dacă nu sînt agresivi și dacă lasă pe altcineva în fața lor, în orice situație, pierd ceva esențial. Ipocrizia comună: mulți se plîng, din principiu, de viață; nu contează cum o duc sau cît cîștigă în realitate. Cei care deschid geamul mașinii și aruncă pe jos țigara sau, pur și simplu, o hîrtie, în mijlocul orașului. Știrile de la ora 5 și catastrofele comentate: mulții lor spectatori, români sadea, care se delectează cu orori, mimînd că ar fi îngroziți.
Simona SORA
Mă enervează cărțile proaste, edițiile proaste, traducerile proaste. Mă scoate din sărite jurnalismul cultural făcut pe colțul mesei și din gîtul mîinii, eventual prin croșetarea articolelor altora și, la limită, prin eliminarea semnăturii autorului. Mă înfurie, cam în aceeași măsură, șoferii care înjură și-și îmbățoșează degetul mijlociu, precum și tipul "bărbatului superior", atît de bine descris de Eliade în Oceanografie: "el are nevoie de adoratori, de consolatori, de spectatori, din cînd în cînd de aplauze. Preferă orice, egalității; preferă să rămînă «neînțeles», să fie înjurat, calomniat - dar niciodată egalul altuia. Oamenii pe care îi iubește el sînt morți, sînt idoli; cînd iubește un contemporan, fiți sigur că acesta e atît de «mare» încît a depășit de mult statura umanității".
Dan STANCIU
Vremea care nu mai e vreme, ci un fel de burete plin cu multiple mizerii. Stîlcirea cuvintelor în bătaie de joc proastă. Aerul gros care s-a așezat dincolo de ecrane, unde niște indivizi alcătuiți din trunchi și glas emit (ca peștii într-un acvariu) șiruri nesfîrșite de bule nule. Amploarea pe care a luat-o burta în arhitectura unui trup, ajungînd să-i determine profilul. Miniaturizarea în galop, prin tehnica înghesuirii lucrurilor mari în spații continuu restrînse (astfel, întregul Mozart va fi cuprins într-un nasture, ba chiar într-o gaură de nasture). Mulțimile solizarizate (precar și gregar) de rostirea vorbei "popor" în preajma grătarelor pe care sfîrîie carnea. Convingerea (voios împărtășită de mulți) că noi ăștia știm tot și că nu ne mai rămîne decît să aprofundăm știutul. Prizonieratul voluntar în ale zilei. Mînuirea fără minime precauții (ca să nu spun cu gingășie) a unor unelte prea fine pentru a le folosi grosolan. Alerta degradare a zonei de intim din fiecare. Nostalgic vorbind, înlocuirea cișmelei cu pet-ul.
Alex. Leo ȘERBAN
E simplu: personajul anonim din "balada" românească / viața noastră de zi cu zi, care nu poate trăi dacă nu moare capra vecinului (iar dacă nu moare, îi dă el cu piatra-n cap pînă moare!). Sînt pline forumurile ziarelor și televiziunilor de astfel de frustrați care, desigur, au existat dintotdeauna în "eterna și fascinanta Românie", doar că viețuiau ascunși, cu capu-n noroi; democrația i-a scos la suprafață - pe ei și noroiul...
Ruxandra TUDOR
Mă deranjează lucrurile mărunte... Mă deranjează frigiderul meu care, mic din fabrică, devine din ce în ce mai mic și mai neîncăpător pentru colecția de 66 de magneți cumpărați sau primiți de la prieteni. Mă deranjează vecina de jos, de la parter, care urlă ca din gură de șarpe de fiecare dată cînd hrănesc guguștiucii - surogații mei de copil - care și-au făcut cuib în castanul din grădina blocului. Parcă mă urmărește ea, doamna cu gura mare! Dar nici eu nu sînt mai prejos! Stau cu ochii pe ea și aș vrea s-o înștiințez pe această cale că de fiecare dată cînd pleacă de acasă, guguștiucii mei o domnesc! Na! Mă deranjează că niciodată nu știu să cojesc ouăle fierte așa încît să mai rămînă măcar un sfert dintr-unul întreg. Mă deranjează că violetele africane - greșit numite, mi s-a explicat, de Parma - de acasă nu au înflorit niciodată, iar cele din redacție s-au uscat la nici o săptămînă după ce le-am plantat. Mă deranjează că cititorul de la Electrica SA dispare în mai puțin de cinci secunde după ce sună la ușă, așa încît sînt nevoită să-l urmăresc prin tot blocul pînă îl prind. Mă deranjează că în fiecare miercuri dimineață trebuie să plec către Radio cu cel puțin o oră jumate înainte și să parcurg ușor-ușor și hurducăit un drum pe care în condiții normale l-aș face în cel mult 20 de minute. Mă deranjează că telefoanele îmi sună prea des și, deși de foarte multe ori nu am chef să vorbesc nici măcar cu mine însămi, trebuie să răspund. Mă deranjează oamenii care, deși știu că nu se cade într-un anumit moment să răspundă, o fac totuși cu un "Iartă-mă, dar nu pot să vorbesc acum" și închid (!!!) - nu înțeleg de ce pînă la urmă mai răspund irosind degeaba cei cîțiva zeci de cenți ai interlocutorului. Mă deranjează că tata și-a cumpărat bicicletă și de fiecare dată cînd știu că pleacă cu ea stau cu inima strînsă. Mă enervează? streseză? înfurie și unele lucruri majore, dar, atîta timp cît nu am o soluție, prefer să nu mă plîng și nici să nu vi le spun.
Mircea VASILESCU
Ca simplu cetățean și conducător auto, mă stresează enorm traficul din București: nu mai poți fi stăpîn pe timpul tău, nu mai poți ajunge nicăieri la timp, trebuie să te lupți permanent pe viață și pe moarte cu propriii concetățeni pentru un loc de parcare sau pentru a traversa strada. Și mă enervează primarul general, care apare senin la televizor și povestește despre tot felul de proiecte care vor transforma Bucureștiul în "capitală europeană", dar în oraș nu se vede decît degradare și sălbăticire. Ca om care se ocupă de editarea unei reviste, mă enervează starea primitivă a sistemului de difuzare a presei din România: revistele (dar și cărțile) nu ajung/ajung greu la cei care le doresc. Și, nu în ultimul rînd, mă enervează veșnicele lamentări naționale că "se duce dracului rapița", că stăm prost, că "sîntem coada Europei" ș.cl. Devin (hélas!...) tot mai intolerant față de "specificul național" în sensul său prost: mă calcă pe nervi trăncăneala despre nimic a politicienilor, televiziunile care induc în popor o stare fatalistă și isterică prezentînd cu lux de amănunte ciudățeniile și deviațiile (ori silicoanele și amantlîcurile vedetelor, ca să introducem și categoria soft), irepresibila noastră capacitate națională de a ne pierde în fleacuri și de a nu vedea dincolo de bombeul propriilor pantofi. Pe scurt, mă enervează că în Românica zilelor noastre trebuie să faci eforturi consistente ca să trăiești normal... Noroc că lucrez într-o redacție inteligentă și simpatică: este un bun antidot pentru toate enervările...
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
