| |
 LA ZI IN CULTURA |
|
Adina ROSSETTI
Desene pe pereți
Se întîmplă un fenomen ciudat și oarecum paradoxal: în vreme ce cultura și-a propus să coboare în stradă, "arta străzii" intră în galerie! Mai precis, în Capitala noastră s-a deschis în luna mai Streetwise Gallery, o inițiativă a artistului Vlad Nancă. Galeria și-a propus să fie "un spațiu de proiect pentru artiști, graficieni și persoane creative de toate tipurile, care au o legătură puternică cu mediul urban în practica lor artistică". Fără a avea pretenția de a lămuri în vreun fel dilema "cît de artistic este street art-ul" (cît la sută este aventură, adrenalină, revoltă, feeling, imitație și cît la sută "fior artistic" - deși mă îndoiesc sincer că celor care îl practică le pasă de astfel de reguli, convenții și clasificări), am stat de vorbă cu cîțiva dintre cei care se îndeletnicesc cu această meserie aventuroasă și destul de controversată, pentru a afla cîte ceva din poveștile lor.
Streetwise e un spațiu mic și aproape intim, care-ți dă o senzație de familiaritate, ca și cum ai intra în casa unui prieten mai boem. Cîteodată, un băiețel blond pe nume Victor se joacă pe acolo, cu aerul cel mai natural din lume. Cînd i-am vizitat, Saddo și Other încă lucrau la desenele lor, direct pe pereții galeriei, și se plîngeau de lipsa curentului electric și de căldura insuportabilă - mai ales pentru Other (pe numele lui adevărat Derek), venit tocmai din Canada.
Dacă aveai convingerea că băieții aceia care desenează pe clădiri și metrouri sînt niște golani fără de căpătîi care vor să vandalizeze totul cu orice chip, cuprinși de un fel de ură generală îndreptată asupra a nici-ei-nu-știu-prea-bine-ce, Other reușește aproape imediat să te facă să vezi lucrurile într-o altă perspectivă, povestindu-ți cum a început totul. O legendă urbană (adevărată) din Statele Unite povestește că, în perioada de regres economic ce a urmat războiului de secesiune, muncitorii sau oamenii fără adăpost (așa-numiții hobo) umblau din stat în stat, pentru a-și găsi de lucru; călătoreau cu trenurile marfare, ilegal, lăsîndu-și mesaje unii altora (și, de cele mai multe ori, posterității), dintr-un soi de gest primitiv, pe vagoanele de tren: un nume, o dată și, de multe ori, un soi de "logo" hieroglific, un simbol personal. Message in a bottle, spune Other despre începuturile graffiti-ului, un fenomen care a purtat întotdeauna eticheta de "marginal". Sedus de acest sistem de comunicare oarecum romantic, s-a apucat și el să deseneze pe trenuri niște personaje ciudate, hibride, cumva între grotesc și naiv. Personaje aflate într-o continuă mișcare, care s-au plimbat ani de zile, pe șine, din Canada pînă-n Mexic, străbătînd mii de mile. Acum, în America de Nord nu se mai desenează pe tren, și nici la metrou; e totally illegal și, dacă ești prins, riști o amendă destul de usturătoare și chiar cîteva zile după gratii. Plus, după noroc, o bătaie zdravănă.
Lucruri aruncate, monștri din copilărie
Viața nomadă a lui Other pare deosebit de palpitantă, mai ales pentru cei care obișnuiesc să stea zilnic opt ore la birou. Other a bătut străzi, orașe și țări întregi, timp de 15 ani, făcînd street art; e pasionat de skateboard din adolescență; prin anii 90 a făcut parte dintr-o "gașcă" din Toronto, împreună cu care făcea graffiti; apoi, încetul cu încetul, s-a orientat către ceva ce am putea numi "pictură", iar acum trăiește din vînzarea lucrărilor. La 35 de ani, dintr-un rebel nomad, a ajuns un artist care vinde și care expune (înainte să vină la București, mai avusese cîteva expoziții prin Europa, iar după vernisaj se pregătea să plece la Berlin), ca mulți alți artiști underground care au fost, în cele din urmă, adoptați de mainstream. Nu cîștigă atît cît să-și permită vreun Ferrari, ci mai degrabă cît să-și plătească chiria... "Muncesc ca să pot fi liber și să umblu prin lume. Sînt ca un șofer de camion de cursă lungă, care în timpul liber gonește pe autostradă, călare pe motocicletă, cu pletele-n vînt", îmi spune zîmbind. Lucrează pe lucruri găsite în gunoi, aruncate și recuperate, cu materiale și vopsele adunate de prin depozite, de la rebuturi; îmi face o întreagă teorie de tip waste recovery și-mi arată un desen făcut cu vopsea și marker pe o bucată de linoleum clasic românesc, găsit naiba știe pe unde, pe plaiurile noastre. Nu e vorba de ecologie, ci mai degrabă de "o scuză pentru a pleca la plimbare, pentru a explora locuri abandonate" - și din nou zîmbește. Și în plus, în felul ăsta, pictura îl găsește pe el, și nu invers. Oamenii aruncă multe lucruri; cutreierînd străzile, e aproape imposibil să nu dai peste ceva pe care să-l poți folosi apoi la desenat, ceva care "cheamă" un anumit fel de desen. Îl întreb cum sînt văzuți acolo artiștii ăștia "fără casă", care se îndeletnicesc cu treburi ilegale, precum desenatul pe trenuri, clădiri, care scotocesc prin gunoaie în căutare de materiale de pictat? E simplu și răspunsul e universal, fie că e vorba de București, Berlin sau Toronto: People hate us! Apoi se întoarce la desenul său, teribil de relaxat și optimist; își ornează peretele cu un fulg gigantic de nea pentru că, pentru un canadian, its so damn hot here! și mai face cîteva retușuri personajului său.
Pe peretele opus desenează Saddo, a.k.a. Raul, un tînăr din Cluj, care a terminat Facultatea de Arte, secția Grafică. Dacă Other a parcurs drumul de jos în sus - din stradă în galerie - Saddo a pornit dintr-un mediu cult și s-a apucat de street art abia după ce a terminat studiile. Nu emană chiar doza aceea de autenticitate a lui Other, un om care a cutreierat lumea și trăiește în spiritul acestei arte stradale. Poate din cauza faptului că lucrurile își au rădăcinile "la ei", au o istorie și o legendă în spate, în timp ce "la noi" par încă ceva destul de "importat", venit la pachet cu nenumărate alte beneficii ale libertății. Pînă una-alta, Saddo lucrează în publicitate și, în timpul liber, desenează monștrii care l-au obsedat încă din copilărie. Unii fioroși, alții de-a dreptul drăguți și colorați. Dar nu căutați neapărat o explicație pentru asta! Cînd am plecat din galerie, i-am lăsat desenînd în semiîntuneric: încă era pană de curent; i-am povestit lui Other (al cărui nickname nu este deloc întîmplător, ci are legătură cu o anume teorie a subconștientului, semnificînd acel "altul" care sălășluiește adînc ascuns înăuntrul fiecăruia dintre noi) că, în România, pe vremurile acelea de tristă amintire, erau multe seri în care rămîneam fără lumină. Mi-a răspuns că și la ei, în capitalism, se întîmplă de multe ori la fel. Din cauza prea multor aparate de aer condiționat, cartiere întregi rămîn uneori în întuneric.
Un domn și pisica lui pătrată
Înainte de expoziția recent vernisată a lui Other și Saddo, la Streetwise a mai expus (inaugurînd galeria) un domn, pe numele său adevărat Alexandru Ciubotariu (zis și Ciubi), în vîrstă de 27 de ani și care se ocupă cu extrem de multe lucruri creative. De la benzi desenate pentru copii, ilustrații pentru reviste, grafică, pictură, pînă la... ieșit noaptea pe străzi și lipit stick-ere sau paste-up-uri prin oraș, în locuri mai mult sau mai puțin umblate. În plus, Ciubi este cunoscut mai ales datorită unui personaj simpatic, pe care îl lasă în urma sa și pe care îl puteți vedea și pe unele tricouri sau chiar prin casele oamenilor, sub formă de jucărie "urbană": Pisica pătrată.
De ce s-ar apuca un om serios ca el să iasă în stradă, noaptea, și să lipească personaje prin diverse locuri? Păi, să le luăm pe rînd: sînt locuri, în acest București gri și monoton, care "cer intervenții", o pată de culoare, un personaj care să le dea viață; street art-ul e un soi de scurtătură pentru a ajunge mai repede și mai direct la public; o lucrare, odată ajunsă în stradă, își trăiește propria viață: poate supraviețui cîteva ore sau chiar luni întregi, după cum îi e destinul; există, orice s-ar spune, senzația aia inegalabilă de fluturași în stomac pe care ți-o dă aventura. Și, de fapt, în ce constă aventura? Nu durează decît cîteva minute, pentru că e noapte și trebuie să te miști repede (în mod evident, e o treabă ilegală și polițiștii noștri sînt oameni vigilenți). De obicei, îți alegi dinainte locul și te gîndești cam ce s-ar potrivi. Apoi lucrezi acasă (se folosesc hîrtie de ambalaj, markere, culori acrilice, aracet), decupezi frumușel desenul, suni un prieten sau mai mulți, aștepți să se întunece bine, te duci la locul cu pricina, lipești desenul și pe-aci ți-e drumul. Poți să te întorci a doua zi să faci poze, cu o mulțumire secretă atunci cînd vezi oamenii privindu-ți creația și, uneori, zîmbind.
Ciubi a lăsat astfel de urme prin oraș, care încă se mai pot vedea, cum ar fi dragonul uriaș de pe cheiurile Dîmboviței, care pare că iese din zid, desenele cu chipuri ciudate din pasajul auto de la Unirii, cele de pe fostul club Hermes din zona Lipscani (făcute în cadru legal, cu ocazia Zilelor Bucureștiului) sau pur și simplu pe coșuri de gunoi sau în spatele semnelor de circulație. "Ce fac eu este să adaug mici accente unui oraș care chiar are nevoie de așa ceva! Am toată convingerea că ceea ce fac e bine, nu e în nici un caz vandalism. Pentru mine, street art-ul este doar o altă modalitate de exprimare. La fel cum comunici cu o pînză, la fel comunici cu un zid. Sînt doar suprafețe", spune Ciubi, care și-ar dori să obțină ceva de felul unei aprobări de la Primărie ca să lucreze în mod legal la înfrumusețarea orașului. Dar oare nu s-ar pierde astfel tot farmecul? Farmecul ăsta e simțit foarte bine atunci cînd grafferii și street-artiștii se întîlnesc să deseneze împreună într-unul din locurile părăsite din București. Cum a fost celebra clădire de pe Calea Victoriei, supranumită Ministerul Graffiti (fost sediu al Ministerului Industriei Constructoare de Mașini, "leagănul" Daciei 1100), acum demolată, pe acoperișul căreia s-au întîmplat multe "sesiuni" de desenat în grup. Au venit de cîteva ori chiar și artiști din afară, unde există o adevărată comunitate, foarte bine închegată, lucru posibil și datorită puterilor nelimitate de comunicare ale netului.
"La noi, ar fi interesant un pic mai mult individualism local - adică să nu mai simți aerul ăsta internațional în toate desenele. Să pună cineva ceva de-al nostru!", cam asta și-ar mai dori Ciubi. Pînă una-alta, dacă ne uităm bine în jur, avem stencil-uri cu Ceaușescu, Băsescu și - pare-mi-se - chiar cu Războinicul Luminii. Ca să nu mai vorbim de Caragiale, Eminescu și Creangă, care stau la un chat, pe un perete din Centrul Vechi... În rest, totul ține de inspirația artistului.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
