| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Lucian MÎNDRUȚĂ | talon de participare
Oamenii mei
"E de-ai lui..." "Ăsta? E cu..." "Ah, păi ăștia sînt oamenii lor." Știți vorbele astea. Sînt stereotipurile care ne ajută să ordonăm lumea după cum ne e mai ușor. Și e cel mai ușor cînd putem să-i judecăm pe oameni la grămadă. Masele bat din nou individul cînd vine vorba să decidem dacă vecinii sînt tîmpiți sau nu. Sigur că sînt, toți!
N-am să pretind că nu-mi place comoditatea. Așa că am strîns în pagina asta cîteva caracteristici ale "oamenilor mei". Oamenii pe care îi plac, înțeleg, iubesc cîteodată. E un țarc, dacă vreți, în care vă invit să intrați și să stați la poză. Asta pentru ca restul, "ăilalți", să se simtă și ei bine că ne-au pus la un loc. Așadar, oamenii mei sînt... sau eu sînt al lor, nu mai știu exact. Deci...
Oamenii mei sînt cei care cred în public ceea ce cred și-n privat. Sînt cei pe care îi trezești noaptea cu o întrebare și-ți răspund la fel ca în ședință, la fel ca între patru ochi sau în piața publică. Sînt oamenii care nu pot ține minte minciuna, așa că n-o practică.
Oamenii mei nu sînt săraci sau bogați, ci doar mulțumiți cu ce au. Puțin contează dacă în ochii altora asta e mult sau puțin. Contează că, oricît și orice ar avea, oamenii mei nu se simt nici umiliți și nici umflați în pene. Oamenii mei își poartă banii sau lipsa lor, cu naturalețe.
În același timp, tot ei încearcă să urce, să aibă mai mult: carieră, avere, timp. Nu e nimic anormal, nu e vreun semn de lăcomie congenitală. Oamenii mei nu sînt cei care se abandonează disperării de a se vedea depășiți. Oamenii mei nu merg la călugărie, se duc la MBA. Nu caută să-și dea la o parte rivalii mai deștepți: încearcă să facă echipă cu ei. Nu vor să se oprească, însă nici să petreacă toată viața în ascensiune pe scara socială: au și vacanțe, dacă asta e întrebarea. Și viață care începe la șase-șapte seara. Oamenii mei nu mor la birou, între a șaptea cafea și al patrulea pachet de țigări.
Tot ei sînt cei cu idei bune, nu mașini puternice. Și asta pentru că ideea îți poate aduce mașină, însă niciodată viceversa. Îmi plac oamenii care investesc minte, spirit, pentru a produce impresie, nu cei care își lasă banii să vorbească pentru ei. Îmi plac cei care se căznesc să poarte o conversație, nu cei care tac și-ți fac semn din ochi să te uiți la ce ceas și-au luat. Îmi plac gențile ieftine pe femei interesante, niciodată invers. Și cînd spun interesant, mă refer la principiul acela vechi, care spune că trebuie să ai cu cine schimba o vorbă, după.
Oamenii mei nu umblă prin lume pentru a ajunge în înalta societate pozată prin reviste. Cînd asta se întîmplă e un accident pe care nu s-au căznit să-l provoace. Oamenii mei nu sînt trendy - pentru că trendul înseamnă înregimentare, iar ei vor să fie liberi. Oamenii mei se îmbracă cum vor, nu cum spun revistele.
Oamenii mei fac și afaceri, și politică, dacă simt nevoia. Nu pot să spun în ce partid sînt - și nici nu mă interesează: îi judec după rezistența convingerilor și după capacitatea de a rezista temelor populare, dacă nu cred în ele. Oamenii mei mai degrabă pierd alegerile, decît onoarea. Mai degrabă devin nepopulari, decît să fie primitivi. Mai degrabă pleacă, decît rămîn cu orice preț (pe principiul că prețul oricum îl plătește țara, niciodată guvernanții). Oamenii mei nu-s de stînga sau de dreapta: sînt pentru interesele celor care contează în ochii lor.
La fel și în business: judec un om de afaceri după cum vorbește șoferul, după privirea femeii care face curat. După cum se poartă cu cei mai mici, nu cu cei mai sus decît ei. Oamenii mei nu doar fac bani, construiesc instituții și obișnuințe ale civilizației. Nu pot să respect o companie fără săpun la toaletă și nici un manager care taie cîte 5% din cheltuieli pentru cei 5% bonus la sfîrșitul anului. Îl respect pe cel care crește afacerea, nu pe cel care știe să rămînă prosper, indiferent cum merge ea. Oamenii mei de afaceri fac banii din viziune, nu din relații. Obțin contracte în luptă cinstită, nu cu șpăgi. Și fac sedii în România, nu conturi în cine știe ce insule.
Dincolo de toate, oamenii mei gîndesc, nu pupă în fund. Ăsta e defectul lor. Iar eu stau și vă scriu și aștept ca el să devină o calitate.
P.S. Aveți "oamenii voștri"? Scrieți la lucian@signfactor.ro să-mi spuneți cum sînt.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
