| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Redacția Dilema veche
VĂZUTE, TRĂITE ȘI SIMȚITE
Magdalena BOIANGIU
Și oamenii de bine...
Acasă: cel de acasă e același de peste 50 de ani, îi port afecțiunea meritată de toate obiectele care m-au văzut îmbătrînind. A fost primul spațiu al lecturilor libere, necontrolate, acolo citeam ce voiam, nu ce trebuia. După un timp, a devenit incomod și nimeni din casă nu mai era preocupat de lecturile mele. Îi duc dorul de cîte ori părăsesc, pentru mai mult de cîteva ore, locuința. În lume: evit toaletele publice oricît aș suferi, locuri ale maximei incivilități produse nu de marțieni, ci de oameni absolut onorabili, cu o mare grijă față de înfățișarea lor. Am verificat într-un vagon de dormit cu 20 de pasageri. Destinși, cu propriile concepții despre eleganța la drum, vorbeau afaceri, împrumuturi, dobînzi. La plecarea din București, toaleta era curată și mirosea a dezinfectant. După Brașov - aproximativ trei ore de drum - totul devenise mizerabil: podeaua, colacul, pereții - totul era brăzdat de murdărie, persistau înțepăturile dezinfectantului care nu izbuteau să acopere miasmele fetide ale materiilor împrăștiate peste tot. Dimineața, toaleta devenise un spațiu interzis. Toți pasagerii erau indignați și înjurau revoluția, politica și pe "hoții ăștia", îl regretau pe Ceaușescu (ca și cum pe vremea lui toaletele publice ar fi fost curate), însoțitorul de la SNCFR participa la conversație.
Radu COSAȘU
Un spațiu bătut și el de gînduri
Problema, da, problema WC-urilor publice este una dintre cele imuabile ale României noastre dragi. Indiferentă la orînduirea de stat (pe gînduri sau pe vine), ea e curat apolitică și profund intimă. Istoria ei sfidează cele mai obsedante decenii, dincolo de înființarea ARLUS-ului în 1945 sau de "ștergerea diferențelor dintre sat și oraș". La sat și la oraș, sub monarhie sau "sub comuniști", a coborî într-un WC public sau doar a-l căuta într-o gară constituie una dintre cele mai stăruitoare și presante încercări (trecută de obicei cu brio și lejeritate) ale cetățeanului român. Literatura națională nu i-a dat dimensiunea cuvenită; avem o multitudine de restaurante, crîșme, bodegi, bufete-expres și, mai nou, bar-de-zi-uri, poeții ca poeții, dar și prozatorii uită că toate aceste "locații" au și un spațiu ceva mai tainic, bătut și el de gînduri, de multe ori esențiale în desfășurarea și dezlegarea unor angoase. Rămîne nemuritor, tot de la Caragiale citire, drumul amicului între două halbe, "cu pas mai mult hotărît decît sigur", către acel loc, în așteptarea trenului 167, "ăl mai bun pentru noi, ceferiștii", "cu cupeu separat" pentru Mița lui și șefu... E limpede însă că nu literatura și nici filozofia nu vor rezolva problema. Atunci cine? Primăriile? Te poți baza pe ele? O ligă specială? Societatea civilă, tot ea?
Țin minte că, în ultimul deceniu al secolului trecut, am pus la cale cu Horia-Roman Patapievici, într-o spontană înțelegere, o ieșire în stradă, în frunte cu cei mai ardenți intelectuali (nu s-a pus în discuție dacă de dreapta sau de stînga...), pentru a cere o radicală îmbunătățire a WC-urilor publice. De comun acord, am convenit să nu-i zicem o revoluție, oricît de chinuitor ne apăsa problema. Nu glumeam. Eram foarte tineri, deloc recenți. Mă lucrează o idee: totdeauna ești prea tînăr în fața acestei chestiuni etern românești.
Stela GIURGEANU
Schimbarea la față
Apare cînd ești la Eroilor, pe lîngă Operă. Dar nu-ți faci probleme. E vag, mai mult un presentiment. Deocamdată relaxat, schițezi un zîmbet cînd treci pe lîngă și-ți amintești. Acum e un băruleț de fițe. Mai demult - un WC public murdar și plin de mirosuri. Transformarea a avut loc prin 2001, cînd Primăria de atunci a Bucureștiului a scos la mezat toaletele publice, motivînd gestul prin lipsa lor de igienă. Hotărîrea a semnat însă condamnarea la moarte a majorității WC-urilor publice, în favoarea spațiilor comerciale. Ceea ce a condus la altă afacere. Ca să împace cerințele urbanistice europene, primarul Videanu a compensat lipsa toaletelor publice din Capitală, prin importul masiv de toalete ecologice. Așa a fost Bucureștiul invadat de bude europene pe dinafară, mioritizate, pe dinăuntru. Concentrate parcă toate în Cișmigiu, pentru că la fiecare cinci pași dai peste trei, patru, ba chiar șase. Tot să te treacă cînd mergi prin parc. Însă prezența lor, nu doar estetică, ci și olfactivă, a transformat Cișmigiul, de ani buni, într-o mare toaletă ecologică. Și chiar dacă ai nevoie, ai și mîndrie. Așa că treci pe lîngă, ținînd nasul pe sus.
Strîngi din dinți și mărești pasul. O ușoară îngrijorare fiziologică prinde contur pe chip. Trebuie să ajungi la Universitate. Aici, cu cinci mii, rezolvi. E amplasată chiar în subteranul kilometrului zero al libertății contemporane: buda din pasajul Universității. Importantă prin singularitate și lipsă de concurență. Cobori treptele, deja precipitat, te îndrepți cu avînt, căutînd totodată, ca să nu mai pierzi timpul, prin buzunar, o monedă.
Surpriza? "Budă în renovare!" Și tu în panică. Întrebi în stînga, întrebi în dreapta. Cafenelele din pasaj, McDonalds-ul, anticariatele... toate și toți depind(em) de ea. Iar ea, în renovare. Îți spune cineva, citind pe fața ta că situația e deja groasă: negociezi cu portarul de la Universitate, îi explici gravitatea situației și poate, poate te lasă...
Și urci treptele, cu maxilarele încleștate: românul se adaptează!
Cu privirea fixă: dar dacă portarul nu vrea?
Cu trăsături serioase: în ce se va transforma buda kilometrului nostru zero?
Andrei MANOLESCU
TV color, WC întunecat
● Știu un sat în care, pînă de curînd, fie vară, fie iarnă, unii oameni mergeau regulat în pădurea din spatele casei. Nu exista nici măcar clasica budă din fundul curții. La începutul secolului XXI, cîțiva și-au făcut closet în casă. Consătenii lor au fost de-a dreptul oripilați. I-au declarat împuțiți pe bărbații care se dedau la o asemenea practică în casă, iar de femei au zis că-s niște curve. Cu timpul, tot mai mulți au început să descopere însă avantajele acestei noi mode. A fost cam la fel cu televiziunea color, descoperită pe acele meleaguri cu vreo cîțiva ani înaintea closetului.
● Cineva mi-a povestit că acum doi ani, la intrarea într-o privată privatizată din gara Sinaia, i s-a cerut o taxă. I s-a dat, în schimb, o bucățică de hîrtie. Înăuntru era însă întuneric beznă, iar cînd s-a plîns de acest lucru, încasatoarea taxei i-a oferit un borcan în care era o lumînare.
Matei MARTIN
Blocaje
Un prieten de-al meu (nu eu), se întorcea odată din Elveția, făcînd, cum se spune, rotocoale pe hartă, ca să nu ajungă așa de curînd în țara de origine, ca să mai stea un pic prin civilizație. La un moment dat, de atîta stat în mașină, burdihanul său, deloc mare, începu să protesteze. Cum mațele îi porunceau din ce în ce mai insistent să oprească, hotărî să tragă la o dugheană de la marginea șoselei, undeva la periferia - dacă se poate numi așa - capitalei micului principat Liechtenstein, Vaduz. Intră cu grijă în incintă și rămase, paralizat, în mijlocul încăperii. Atît erau de perfecte rosturile dintre dale, atît erau de albe plăcile de faianță, atît de strălucitoare oglinzile, atît de neatinse manetele nichelate ale robinetelor, atît de oxigenat văzduhul, încît crezu, pentru o clipă, că se află într-un muzeu. Se apropie cu grijă de unul dintre tronuri și se așeză încet, pe colacul de un alb imaculat. Stătu acolo preț de vreo oră, precum un șaman gata să intre în transă. Nici un zumzet nu-i tulbură gîndurile. Apoi se ridică și plecă. Nu reuși nimic din ceea ce își propusese: atmosfera asta nefirească avu un puternic efect inhibitor asupra acelei zone a creierului care controlează sfincterul. Nu putu să depășească blocajul decît mult mai tîrziu, undeva pe șoseaua de centură a mult mai orientalei capitale austriece Viena. Acolo putu, în sfîrșit, să-și golească măruntaiele.
Cezar PAUL-BĂDESCU
Școala bărbăției
A existat o perioadă cînd toaleta publică a făcut parte din viața mea - într-un mod dramatic, aș spune. Este vorba de toaletele pe care a trebuit să le folosesc atunci cînd am ajuns în căminele din Grozăvești, în anul 1989. Camerele nu aveau baie proprie, iar WC-urile și dușurile se aflau la capetele palierelor. De fapt, "toaletă" e deja un cuvînt mult prea frumos ca să numești acele haznale. Bălți adînci de urină, closete pline și uneori refulate, pereți pe care indivizi grijulii își ștergeau degetele în lipsa hîrtiei igienice și un miros greu, pe care nici tot clorul din lume nu l-ar fi putut acoperi.
După cum se comportau într-o astfel de budă, oamenii se împărțeau în două categorii: cei care se aplecau și încercau să-și rezolve problema fără să atingă colacul WC-ului și cei care se suiau cu tălpile pe colac. A doua categorie (din care eu nu făceam parte, din fericire) a pierdut serios din adepți după ce unui tip, astfel cocoțat, i s-a spart closetul sub el, iar el, în cădere, și-a secționat pulpa - a fost luat cu Salvarea. Pentru un timp, bălțile galbene din toaleta noastră și-au schimbat culoarea în roșu.
În fine, nu vreau să continui să povestesc ororile din toaletele căminelor din Grozăvești. Tot ce pot să spun e că aceste toalete au constituit pentru mine ceea ce se zice că e armata - pe care n-am făcut-o - pentru un bărbat.
Adina POPESCU
La coadă
La Budapesta, în 1990, am văzut pentru prima oară o toaletă publică cu fise. Era coadă și noi căutam prin buzunare forinții salvatori. Nu a fost nevoie. Domnul din fața noastră a ieșit surîzător și ne-a ținut amabil ușa. Desigur, i-am urmat exemplul. În urma noastră era o femeie cu doi copii mici. Mi-am amintit episodul mult mai tîrziu. De fapt, mi-a fost povestit, pentru că pe atunci eram prea mică ca să-mi dau seama că cei care foloseau toaleta erau unguri, dar și vizitatori ai capitalei Ungariei din Europa de Est. Oameni obișnuiți să fraternizeze la o coadă și să găsească împreună mici șmecherii cu care să păcălească acea "autoritate" ostilă - în cazul nostru, o toaletă cu fise, cam naivă. Oameni care în momentul cînd reușesc să înșele au o satisfacție unică, comună.
Au trecut 17 ani și am trăit o experiență asemănătoare anul acesta la Paris. La Domul Invalizilor există un singur loc cu pricina, la cofetărie. Destinat consumatorilor, însă pentru că altul nu e, te faci că plouă, te strecori prin cofetărie și cobori cele cîteva trepte la subsol. Două cabine. La femei, o coadă interminabilă, că așa e "la dame". La bărbați, aproape nimeni. La un moment dat, apar două poloneze supraponderale, mamă și fiică. Mama apreciază coada cu un ochi de cunoscător, fiica oftează, fixînd cu privirea ușa de la cabina bărbaților. După cîteva clipe în care se foiesc neliniștite, iau o decizie. Prima intră mama, fiica ține de șase. Apoi, fac schimb. Fiica stă ceva mai mult, timp în care apar doi britanici destul de grăbiți. Mama îi oprește cu un gest larg - "pe aici nu se trece!" - și le explică într-o franceză de baltă că era vorba de o urgență. Britanicii nu zic nimic, păstrează o aparență plină de politețe, dar se uită urît. În sfîrșit, iese fiica și, cu cel mai firesc gest cu putință, le face semn britanicilor că e liber. Cele două femei pleacă, nu înainte de a le arunca doamnelor, care continuă să aștepte la coadă, priviri superioare. Aici, la doi pași de mormîntul lui Napoleon, ele sînt două învingătoare crescute și educate în Europa de Est.
Iaromira POPOVICI
Idealuri și întîmplări
● Pentru mine, imaginea standard a closetului rămîne cel cu capac de plastic colorat, la care apa se trage de lanț: cel socialist, al copilăriei mele. Eventual asociat cu suportul de plastic cu floricele, băiețelul și fetița care fac pipi, puși pe ușa de la baie, și rezerva de hîrtie igienică, în cel mai bun caz roz, pare-mi-se chinezească...
● În fața unui WC elegant, nu pot decît să-mi scot imaginara pălărie: am intrat într-unul de acest fel la restaurantul "Vama Veche" unde, la femei, pe pereți e un tablou mare, iar în interior, printre altele, un jilț... În astfel de situații însă, closetul se îndepărtează de meschina lui funcție primară și devine loc de reflecții existențiale...
● Există toalete vesele, în care se aude muzica tare și alert, precum la KFC sau la Ruby Tuesday: parcă îți vine să faci totul în ritm, și să crezi că life is beautiful...
● În altele, dimpotrivă, există femeile de serviciu. Cum orice om își dorește oarece autoritate, indiferent de funcția lui, și acestea și-o manifestă, în moduri cît se poate de supărătoare: îți fac observații în legătură cu te miri ce și te supraveghează cu un ochi critic, cînd te oglindești.
● Conversațiile telefonice pe care le auzi din cabina alăturată sînt, de cele mai multe ori, exact ce te-ai aștepta să fie: am auzit, la mall, o fată declarîndu-i iubitului că a rămas însărcinată...
● Îmi plac toaletele benzinăriilor care se respectă, cu predilecție OMV: au, pe uși, lista celor care trebuie să le curețe și a sancțiunilor pentru cei care nu au respectat-o.
● Cel mai prăpădit WC în care am fost era unul turcesc, din lemn putred, în care riscai oricînd să cazi; peretele lui era crăpat, iar de dincolo de crăpătură te privea... un porc. Însă el se afla într-o curte pitorească și sălbatică...
● În America, toaletele se numesc, mult mai intelectual și mai aproape de o utilizare mai puțin concretă, restrooms.
Simona SORA
Zece toalete pariziene
Vrînd-nevrînd, am ajuns să cunosc, în ultima lună, (prea) multe stabilimente igienice din Paris. Iată primele zece care-mi vin în cap, fiecare cu povestea ei olfactivă, vizuală, auditivă...
● Les Deux Magots, cafeneaua unor cupluri celebre, are lîngă intrarea spre toaletă o vitrină cu obiecte DM (cești, lingurițe, degetare, ciocolățele), păzită de o doamnă cu aer marțial, îndelung fardată și coafată, care indică, în răstimpuri, farfuria cu blazon din mijlocul mesei, repetînd: "Combien vous voulez".
● La Père Lachaise, dintr-o toaletă nesemnalizată, aflată între vechiul colombariu și noul crematoriu, se aude, printr-un hublou, vocea sacadată a unui ghid: "On dit jamais incinération, on dit toujours, pour les sujets humains, crémation".
● La Panthéon, mirosul imemorial al vechilor toalete se simte, seara la ora 6, de la intrarea în marea criptă.
● La Biblioteca Națională (cea nouă), o toaletă-buncăr de oțel și porțelan, străbătută de celule fotoelectrice. La chiuvete apa curge trei secunde, cît să apuci să-ți întinzi săpunul pe mîini; în schimb, la toaletă, apa se trage singură nonstop. Ca să ajungi în zona cu pricina, străbați vreo 2 km, din orice sală de lectură ai porni, și-ți vizezi măcar o dată cardul de bibliotecă. În jurul toaletelor există o zonă Internet, unde se aplică adesea așteptarea preventivă.
● La Versailles, duminica, în fața toaletei principale, o coadă imensă de japonezi și americani care strîmbă din nas la mirosul de ceapă arsă venind dinspre restaurantul de deasupra.
● Au comptoir de Nôtre Dame, o cîrciumă turistică dotată cu o veritabilă budă turcească, în care n-ar intra decît un om disperat sau grav bolnav psihic.
● În toaleta restaurantului de la Grand Arche dai peste o prelungire a expoziției de pictură numerică deschisă în muzeu: trebuie s-o fixezi, ca-n Seinfeld, 30 de secunde și apoi să privești aiurea. Unii uită de ce-au intrat.
● Într-un restaurant japonez de pe Avenue Sébastopol, lavoarul e presărat cu petale de trandafir roz murate, care miros a Lair du temps.
● La una dintre sutele de toalete din Luvru (cea de lîngă sarcofagul unui cuplu etrusc de o veselie postumă molipsitoare), o hispanică își consulta amiga: "Cum puteau ști francezii ăștia că mîna din vitrină e chiar a Victoriei de la Samothrace? Nici nu se potrivea...".
● La Muzeul Jacqemart, se intră în toaletă direct din expoziția Fragonard, printr-o oglindă cu simbolistică sexuală. Senzație de intimitate și de vagă continuitate.
Dan STANCIU
Din auzite
Dintre cele cinci simțuri pe care le-am avea (după unele cifre), doar văzul, mirosul și auzul sînt puse la treabă într-un closet, în mod constant. Pipăitul și gustul (teoretic, cel puțin) nu prea au de lucru pe-acolo. M-aș opri un pic asupra auzului, pentru a asculta ce spune Claude-François-Xavier Mercier de Compiègne, în lucrarea sa Elogiul bășinii. Dizertație istorică, anatomică și filozofică, apărută în 1798: "Varietatea sunetelor are trei cauze principale: materia vîntului, natura canalului și forța subiectului. Dacă materia vîntului este uscată, sunetul este limpede. Cînd este egală și de aceeași natură, el este simplu; cînd este eterogenă, el este multisonor. Cînd canalul e strîmt, sunetul va fi ascuțit; cînd e larg, sunetul va fi grav. E limpede așadar că diferențele dintre sunete își au obîrșia în diferențele dintre cauze". Același autor distinge două mari tipuri de bășini: bășinile vocale și bășinile mute. O bășină amplă este plenivocală, iar una (să-i zicem) sfrijită este semivocală. Tot el atrage atenția că bășina limpede (care nu are miros) nu trebuie confundată cu bășina mută (sau feminină) sau cu bășina groasă (numită bășină de zidar), precizînd că bășinile limpezi pot fi simple sau compuse. Cele compuse sînt numite diftongi.
Mădălina ȘCHIOPU
Buturuga mică și infectă
Pe cei care gîndesc că subiectul closetului este derizoriu îi rog să-și imagineze următoarea scenă. Ești invitat la cineva. Gazda este fermecătoare. Casa este aranjată după chipul și asemănarea proprietarului: vădește bun-gust și educație. Îți arată tablourile valoroase, obiectele de artă, poate colecția impresionantă de timbre, biblioteca imensă. Te invită la masă - un regal culinar. La un moment dat, întrebi unde este toaleta. Șoc: ghemotoace de hîrtie igienică pe jos, miros îngrozitor, urme de fecale pe pereți, iar din nebăgare de seamă calci pe ceva care-ți promite că o să ai noroc toată ziua. Nu-i așa că orice ar spune și ar face șarmanta gazdă, de acum înainte, este zadarnic? Că oricîte vorbe de duh ar rosti, nu poți să le întîmpini decît cu un zîmbet subțire?
Cam asta se întîmplă cu occidentalul care vizitează România. Degeaba îi arăți că și aici, dacă vrei, găsești mall-uri, bănci, bijuterii Cartier, haine Versace, cluburi de fițe, interlocutori cu engleză sau franceză fără cusur. Zadarnic îl duci la restaurantul unde mămăliguța cu brînză și smîntînă te face să te lingi pe degete. La o adică, poți să-i și povestești, dacă nu știe, ce îi datorează Yehudi Menuhin lui George Enescu. Pentru că, dacă are nenorocul să treacă printr-o toaletă publică (atunci cînd există!), pe fața lui va încremeni un zîmbet subțire. Buturuga mică a răsturnat carul cu impresii bune.
În fond, diferența de civilizație nu se vede în lucruri nobile și mărețe - ele se întîlnesc pretutindeni. Deosebirea începe cu felul în care te raportezi la cele urît mirositoare.
Alex. Leo ȘERBAN
Clo la Paris
Acum cîțiva ani am fost invitat la un restaurant foarte căutat din Marais - cartierul de fițe al Parisului. Se chema, dacă nu mă-nșel, "Chez Louise et Michel", sau ceva de genul. Îmi închipuiam - ținînd cont de notorietatea locului - că trebuie să fie un restaurant foarte luxos, în stilul acela "design" care presupune un look impersonal, rece și aseptic... Nici pomeneală: "Chez Louise et Michel" e(ra) mai mult un fel de "local familial", mic și înghesuit, la parterul unei case care - cam ca toate din Marais - bătea jumătatea de mileniu. Ce-i drept, se mînca sublim: Louise (sau Michel) erau niște bucătari hors pair, care știau să gătească expert lucruri simple. De altfel, interiorul restaurantului era un prim indiciu că acolo nu puteai să ceri șmecherii "fusion" - gen două fire de sparanghel cu un strop de soia; cereai mîncare gătită à lancienne, delicioasă și nu-știu-cît de sănătoasă (mai ales în privința colesterolului!). Pereții (afumați) erau acoperiți de rame cu fotografii vechi de familie, tavanul (jos) era brăzdat de bîrne înnegrite pe care erau atîrnate jamboane și funii de usturoi, iar lumea (înghesuită, cum spuneam) mînca la mese simple de lemn - ca-ntr-un bistrou sătesc, presupun...
Cina a fost memorabilă. Dar, la un moment dat, am simțit nevoia irepresibilă de a mă duce în locul acela unde, nu-i așa, și împărații merg pe jos. Am întrebat unde e "lendroit" și mi s-a făcut semn că undeva, în fund. M-am dus, deci, "în fund" - ceea ce însemna să ies, practic, din clădire (printr-o ușă laterală) și să reintru într-un soi de baracă de lemn care, de n-ar fi fost din Marais, sigur ar fi fost din Pocreaca.
Strict figurat vorbind, nu-mi mirosea bine... Cînd am pătruns însă în locul cu pricina (mic și întunecos, cu un biet bec chior aninat de tavan), am crezut că nu văd bine, sau că - printr-o spărtură în timp și, mai ales, în spațiu - m-am întors în 2 Mai-ul adolescenței mele: "clo"-ul era turcesc!
Atunci am înțeles un lucru simplu (ca și localul): cînd vine vorba de "nevoi irepresibile", luxul e un moft... și abia cei obsedați de microbi, maniaci ai imaculării, riscă să ia tot felul de boli și să cadă la pat cu febră. Dacă, însă - ca și mine -, aveți o relație "prietenoasă" cu microorganismele (care sînt peste tot, inutil să le combați...), atunci iată o veste bună: nu ți se întîmplă nimic! Nu poți "lua" ceea ce "ai" deja - se cheamă că ești vaccinat.
Așa că vive les chiottes (bude, closete, toalete, WC-uri și cum li s-o mai fi spunînd...), nimic din ce găsești acolo nu ne e străin!
Ruxandra TUDOR
Ocupat, vă rugăm, reveniți!
Instantaneu, îți îngheață șira spinării. Faci regretabila greșeală să analizezi ce-i în jurul tău - o mare de oameni, îmbulzeală, forfotă - și te cuprinde o panică vecină cu claustrofobia. Brusc, toată lumea devine drăguță cu tine. Ești schimonosit și alb la față, iar disperarea ta îi impresionează pe cei din jur. "Ți-e rău, duduie?", "O fi gravidă, sărăcuța!", "Deschide, mamă, un geam!". Și vorbesc întruna, își dau cu părerea, iar tu ba tremuri de frig, ba simți că te sfîrșești de cald și vrei să-i faci pe toți să dispară - tu ai nevoie de o budă, iar ei fac pe amabilii cu tine! Transpiri abundent, te ia cu spasme și nu-ți dorești decît un loc care să-ți curme suferința. E bun și un pom, primul care îți iese în cale! Cobori năuc, lovind cu coatele în bunătatea celor din jur, și cauți hipnotizat un gang, o scară de bloc, un loc dosit - s-a mai văzut, nu ai fi tu primul! Este aberant, dar limpede nu mai ai cum să gîndești în chinuiala umilitoare care te încearcă. Și dai într-un final aproape apoteotic peste ea, buda, și, cu un efort care este peste puterile tale, te înfigi în ușă! "Ocupat, domle! Așteptați puțin, ce Dumnezeu!" Consternare? Nu mai e timp nici măcar de așa ceva!
Mircea VASILESCU
Prin benzinării
Am la activ zeci de mii de kilometri parcurși cu mașina prin Europa, de la Gibraltar pîn la Cercul Polar (scuzați rima). Călătorului îi șade bine cu drumul, iar drumului îi șade bine cu toalete publice bine plasate. De la București spre Vest, pînă ieși din România, norocul călătorului se cheamă closetele din benzinării. Unele sînt "ca-n Occident" (curate, adică), pentru că firmele vestice au adus cu ele și know-how-ul. Altele însă - în ciuda know-how-ului - au luat "aerul locului". Cînd treci în Ungaria, proporția celor curate crește. Abia din Austria stabilimentele cu pricina capătă cu adevărat un aer instituțional: sînt anunțate pe marginea autostrăzii ("WC - 8 km", de pildă), ceea ce reglează relația dintre ritmul biologic și accelerația mașinii. Tot de acolo începe și tehnologizarea - uși automate, celule fotoelectrice etc. Cea mai complexă aventură tehnologică am întîlnit-o undeva în Bavaria. La intrare, un automat îți elibera o cartelă de carton (cu fir metalic și cod de bare, antifraudă care va să zică), cu care puteai intra printre bariere metalice; trebuia s-o păstrezi însă și pentru a putea ieși, printre alte bariere metalice... (Dacă aveți urgențe, evitați locul: procedurile de acces durează...) La întoarcerea spre București, "șocul readaptării" include și faptul că stabilimentele sînt mai rare. Și trebuie neapărat (pardon) făcut ceva pe Valea Oltului, pe direcția dinspre Sibiu spre Rîmnicu Vîlcea: parcă sînt mai puține benzinării decît "la dus". Dar, una peste alta, e bine: pe vremea comunismului și a lui PECO, lanul de porumb și pădurea erau sfinte; acum, cu atîtea firme distribuitoare de benzină, parcă pleci mai sigur la drum - o dovadă concretă că privatizarea a fost bună la ceva...
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
