| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
argument
Aoleu și vai de mine
A te plînge este ceva absolut uman. Firesc, așadar, toți avem nevoie, din cînd în cînd, să ne descărcăm, să ne văităm și să fim alintați. Să fim ținuți în brațe nejustificat, în ciuda a oricît de puțin ar cîntări motivația, toți vrem și sîntem îndreptățiți, la un moment dat, să fim răsfățați cu cîte un "of, sărăcuțul de tine".
Problema intervine însă cînd permanentizăm și extindem acele clipe de egocentrism extrem. Cînd, tentanți de beneficiile autocompasiunii (simpatie din partea celorlalți, inactivitate din partea noastră), transformăm neputința în sport național, justificînd-o din răsputeri cu autovictimizarea. Complăcîndu-ne astfel, în masă, teoriilor conspirative conform cărora nu avem cum lupta contra forțelor ancestrale mult mai puternice decît propria voință, trecem mult prea lesne granița dintre tînguială de mucava și tragedia reală, riscînd să aruncăm și problemele serioase, pe care le putem rezolva, în același derizoriu al incapacității de a acționa. Cînd discursul oficial al autovictimizării este suținut la tribune, în același registru "nu noi sîntem de vină - ceilalți", acești "ceilalți" devin dușmanii declarați ai întregului popor și, tratîndu-i ca atare, luînd observațiile lor drept afront personal, nu facem nimic altceva decît să batem pasul pe loc și să ne comportăm asemeni bolnavului lui Molière.
Mi se spune că repertoriul lamentării există și în alte țări. Italienii, de exemplu, ne-ar egala într-ale văicăritului. Diferența e însă că noi nu ne mai putem permite apatia indusă de acel dolce far niente al victimizării. Dacă la ei autovictimizarea tinde să rămînă discuție, la noi se sedimentează social, cimentîndu-ne în negura istorică: "noi, românii, am stat mereu în calea vitregiilor sorții", obligîndu-ne la o imobilizare generală susținută și de figurile politice.
Bunăoară, fostul președinte Iliescu e o veșnică victimă netratată, care, aruncînd mereu blamul în altă ogradă, reușește să se scoată basma curată din orice, laolaltă cu comunismul (care nu a fost rău în concept, ci în aplicare). La fel, la mineriadă el doar a ajutat la plantarea panseluțelor, vina aparținînd de fapt așa-ziselor victime, huliganilor și elementelor destabilizatoare. Și cum victimizarea e un tărîm propice imaginarului, în timp s-a dezvoltat și categoria victimelor autoproclamate. Cele care, mai îndemînatice în a trage sforile, parează - de la bun început cu autocritica - o palmă binemeritată pentru o treabă prost făcută, cerșind simpatie, plusînd la cacialma, mizînd pe bunul simț al samariteanului. Băsescu, aidoma personajului lui Mușatescu care într-un acces de sinceritate cere votanților să nu-l voteze, pentru că nu merită, își face autocritica de fiecare dată cînd această atitudine îi aduce un cîștig. Sîntem așadar, împreună cu politicienii noștri de vîrf, toți niște victime în absolut, fie că aruncăm blamul, fie că ni-l asumăm? Ce ne mînă pe drumul văicărelii? E șiretenie sau sentiment de insuficiență? Să fie mai facil discursul stagnant al autovictimizării, sau - din contră - devine o piatră de moară? Cert e că la aproape douăzeci de ani de la Revoluție, suferim încă, în masă, tineri și bătrîni, de traumele de netratat ale comunismului, devenit cel mai recent și mai modern punct de reper pentru a justifica apatia începută cu un oftat prelung și terminată cu scuza de rigoare.
Dar, mai presus de toate, în amalgamul de oftături și sărăcisme, cît de mult (ne) pierdem?
Trăgîndu-ne nasul de la atîta bocit și suspinat, nu riscăm oare să uităm că uneori problemele noastre nu sînt întotdeauna cele mai mari și că văicăreala de mucava seamănă mai mult cu un parfum de lux dat peste transpirație? (S. G.)
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
