| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Dragoș GHIȚULETE
Stockholm în România
Imediat în anii 90, după ce euforia care a cuprins România scăpată de dictatură începuse să se dilueze în nesfîrșite dispute pro și contra Iliescu, au început să apară nostalgicii. Nostalgici după un trecut fără scandal și fără alternativă și-au făcut loc printre cîrcotașii care găseau vină în orice. Într-un interviu acordat recent RFI, Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, amintește că una dintre "bolile României" e "de a pasa tot timpul responsabilitatea pentru ce nu merge. Ba e vina Uniunii Sovietice, ba a lui Ceaușescu, a trecutului... a ungurilor. În prezent, a elitelor politice sau a oligarhilor..., dar puțini dintre cetățenii români și-au pus problema în mod real: ce ar trebui făcut pentru a mișca lucrurile în propria societate?".
Acordînd însă circumstanțe atenuante, în ce termeni vorbim, în societatea românească, de victimă reală și de autovictimizare postcomunistă? Sub comuniști, în România nu a existat nici un sindicat "Solidaritatea", ca în Polonia, nici o mișcare tip "Charta 77", ca în Cehia, și nici o revoltă populară ca în Ungaria. Doar o fragilă rezistență în munți. Fragilă în comparație cu cea din alte țări, precum Lituania sau Estonia. Uriașă și importantă în comparație cu milioanele de victime care sufereau, complăcîndu-se în tăcere.
Instaurat prin forță și furt, comunismul a fost un regim cu victime și călăi. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un "calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit și martirizat". Timp de zeci de ani a avut loc o victimizare sistematică, reală și de necontestat a elitelor politice și culturale, distrugerea economiei de piață și exploatarea sălbatică a țărănimii. E suficient să ne uităm pe cifrele din cartea lui Romulus Rusan, Cronologia și geografia represiunii comuniste în România, pentru a putea afirma răspicat că au existat 2 milioane de victime reale. Directe sau indirecte.
Numărul călăilor însă nu se cunoaște. Poate au fost mai mulți. În documentarul Război pe calea undelor, Alexandru Solomon îi pune față în față, victime și călăi, pe cei de numele cărora se leagă "Europa liberă", un radio devenit fenomen, dacă ne gîndim că era ascultat de sute de mii de oameni în fiecare seară, oameni care trăiau între ziduri, dar căutau libertatea de dincolo. Aceia erau victime într-un regim dictatorial. La fel ca arestații, deportații, familiile despărțite, morții, cei care trăiau veșnic în teroare.
Prin comparație, în zilele noastre, există scenarii de autovictimizări pornind de la lait-motivul "era mai bine pe vremea comuniștilor". Și vorbim de oameni care în trecut chiar își puteau asuma oficial și de netăgăduit statutul de victimă, dar care azi, cunoscînd libertatea de acum, avînd posibilitatea de a vorbi și de a se exprima neîngrădit, nemaiavînd nici o scuză pentru incapacitatea de a acționa, aleg să se plîngă de vremurile trecute, tînjind după zidurile și lipsa de alternativă de atunci; azi, un canal TV care oferă emisiuni decerebrate se bucură de audiențe asemănătoare cu cele pe care le făcea "Europa liberă", iar oamenii care au încercat să păcălească se păcălesc, în fapt, pe ei înșiși, devenind victime care aleg de bunăvoie să rămînă îndrăgostite de propriii călăi.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
