| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Mădălina ȘCHIOPU
Compasiunea pervertită
Pe mai toate posturile TV, a existat la un moment dat sau încă există cîte o emisiune gen Poliția în acțiune. Programul se vrea un fel de raport televizat despre faptele celor care se ocupă de ordinea și siguranța publică: polițiștii. Astfel ai prilejul să descoperi, dacă nu știai cumva, cine sînt marii răufăcători ai României. Dacă vă imaginați că sînt niscaiva demnitari prinși cu caltaboșii în traistă, vă înșelați. Ei bine, pericolul numărul unu pentru lege și liniștea publică sînt prostituatele. Lor li se alocă cel mai mult spațiu al emisiunii. Sînt filmate riguros, pas cu pas, începînd din dormitor sau mașină, în timpul relațiilor sexuale, apoi sînt înghesuite într-o dubă, urmărite cum dau declarații la poliție și luate la întrebări pe diverse teme - de la ce tarife se mai cer pe piața de profil pînă la ce cred ele despre viață, familie, Dumnezeu și păcat (întrebări de care sînt scutiți, bineînțeles, cei fără de care ele n-ar putea profesa: proxeneții și clienții). În tot acest timp, trebuie să suporte batjocura trecătorilor, a polițiștilor și a reporterilor înșiși.
Văzîndu-le pe aceste femei, un lucru care îți sare în ochi este că nu au nimic în comun cu, de exemplu, nonșalantele locatare ale cartierului cu felinare roșii din Amsterdam. Mai degrabă sînt studii de caz despre efectele pe care le au sărăcia, mizeria și suferința pe care le întîlnești la tot pasul. Dar aspectul cel mai izbitor este abrutizarea celor din jur. Dacă în cazul pomeniților demnitari surprinși în timp ce-și făceau mendrele au fost invocate drepturile omului, ele nu sînt nici măcar amintite cînd niște oameni sînt filmați fără voia lor în momentele cele mai intime, hărțuiți pe drumul spre poliție și în incinta ei. Doar - știe toată lumea - prostituatele nu sînt întru totul oameni.
Antologică mi s-a părut replica unui client care, trezindu-se cu camera de filmat alături, și-a pus cămașa pe față și a spus: "Luați-o pe ea; eu nu sînt ca asta, sînt cetățean". Și mai ciudat este de ce astfel de situații nu stîrnesc, dacă nu spiritul de dreptate și revolta, măcar compasiunea comunității în care se petrec, în timp ce emisiunile care storc lacrimile națiunii, de tipul Surprize, surprize, au drept subiecte îndeosebi cazuri de fiice și mătuși despărțite de familie prin măritișul în Jakarta - adică, din punct de vedere etic, nimic. Este un bun exemplu în care sentimentalismul de tip telenovelistic reușește în cele din urmă să ucidă sentimentul: spectacolul suferinței - nu mai contează dacă ea este reală ori motivată sau nu - ajunge să te facă insensibil la suferința însăși, cînd ea se află lîngă tine.
Se știe, din perspectivă filozofică, că această capacitate de a fi empatic cu suferința și nedreptatea la care sînt supuși ceilalți - compasiunea - reprezintă unul dintre punctele de plecare ale comportamentului moral. Prin mecanisme stranii, care țin de o orbire personală sau colectivă, acest sentiment, altminteri nobil, ajunge să fie pervertit în cele mai ciudate feluri, își alege greșit și mijloacele, și țintele. Acolo unde este cu putință să oprești de la difuzare un film care prezintă un posibil caz de corupție la nivel înalt, pe motiv că drepturile umane ale celor implicați ar fi lezate, dar să-i umilești și să-i batjocorești pe alții fără apărare, oricum umiliți și batjocoriți zilnic, avem de-a face cu un caz limpede de pervertire a compasiunii.
Printre situațiile flagrante de acest tip la care am asistat în ultimii ani, se remarcă unul care, prin datele sale, are parfum de neverosimil. Este vorba despre disprețul sau mila pentru o categorie de oameni ce a fost numită de presă "căpșunari". Este neverosimil deoarece, probabil în premieră mondială, un grup este privit de sus ori compătimit pentru că și-a luat destinul în mîini și s-a hotărît să muncească pentru o viață mai bună. Conform opiniei generale, e mai umilitor să culegi căpșunele sau portocalele spaniolilor, măslinele grecilor ori strugurii italienilor decît să tai frunză la cîini în România. În spatele acestei păreri se află de fapt desconsiderarea muncii, în special a celei fizice, care nu presupune un loc călduț și sigur sau o funcție de conducere. Un director de companie de stat, plătit consistent pentru nu se știe ce, este un membru stimat al comunității, un model de reușită socială; un agricultor care muncește în Spania ca să-și întrețină familia este un caz trist, aproape rușinos, un eșec personal care merită milă. În ultima vreme, s-a pornit o adevărată campanie referitoare la soarta disperată a copiilor celor plecați să muncească în străinătate. Nici vorbă, fenomenul are implicații sociale numeroase și merită toată atenția, dar portretul muncitorului român în Occident, care se desprinde din aceste relatări, este al unui individ lacom, pus pe căpătuială, care și-a lăsat copiii de izbeliște. Este tragic, într-adevăr, cînd un copil se spînzură de dorul mamei. Întrebarea este dacă sînt mai multe astfel de situații în cazul celor plecați peste graniță sau se pot întîmpla, în același procent, și cînd părinții se află alături. Și, mai ales, de ce imaginea acestor oameni trebuie să conțină culori sumbre, discursuri acuzatoare ori condescendente și bocete. Exemplul lor este mai curînd unul luminos. Au luat o decizie liberă pentru că n-au mai vrut să facă parte din corul văicărelii colective despre vremurile ticăloșite pe care le trăim. Ei au plecat să muncească, cu nădejdea că un mai bine este totdeauna posibil, pentru că s-au săturat să joace rolul victimei. Asemenea altor europeni care s-au aflat în această ipostază - precum irlandezii, portughezii sau italienii - ceea ce istoria va consemna din acest episod va fi probabil nu compătimirea, ci speranța.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
