| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Mirel BĂNICĂ
Victimizarea, la ei și la noi
La intersecția dintre spațiul științelor sociale, al dreptului sau al psihologiei își fac brusc apariția unele cuvinte care reușesc mai bine decît altele să se instaleze în vocabular, fiind acceptate apoi cu ușurință atît de către specialiști, cît și de publicul larg. Mai apoi, urmează inserția "naturală" în limbajul curent, transformarea rapidă în repere inconturnabile. Unul dintre aceste cuvinte cu destin miraculos este "victimizare". Derivat din latinul victima, el apare pentru prima oara în limba franceză în secolul al XV-lea. Preluat de limba engleză (victimization), cuvîntul reapare în limba franceză sub forma victimisation și, într-o formă relativ apropiată, în limba română: victimizare. Astăzi, cuvîntul a intrat în vocabularul curent, fiind utilizat de către toată lumea, de la "vlădicile" academice și ONG-iste pînă la "opincile" din mass-media, dar este departe de a produce consens. "Victimizare" este mai mult decît un cuvînt-capcană, plastilină semantică utilizată în funcție de ideile și interesul celor implicați. Este un concept care, cel puțin în Occident, a scăpat de sub control, devenind o adevărată capcană, atît pentru cei care-l folosesc ca armă pentru a revendica statutul de victimă, cît și pentru cei ce produc victime. "Victimizare" are o imensă încărcătură emoțională, ajungînd în anumite situații să structureze comportamentul unor întregi clase sociale (a se vedea în acest sens Emotion, Social Theory and Social Structure, J.M. Barbalet, Cambridge University Press, 1998), fapt ce se întîmplă mai ales în perioadele incerte ce preced marile conflagrații mondiale sau atunci cînd întreaga societate este în criză. Amintiți-vă de perioada convulsiilor din februarie-iunie 1990, cea a mineriadelor, un exemplu printre atîtea altele...
"Victimizare" intră timid în vocabularul politic anglo-saxon la începutul anilor 70, desemnînd un grup de indivizi restrîns ca număr, dar care luptă cu energie, mai ales pe căi juridice, fie pentru recunoașterea unor drepturi colective (cum ar fi, de pildă, emanciparea negrilor americani), fie pentru a face cunoscute prejudicii și injustiții "istorice" suferite de-a lungul vremii, clamînd recompense diverse - materiale, dar mai ales simbolice. Tot în această perioadă, cuvîntul se răspîndește în vocabularul psihiatriei și al psihologiei, în descrierea traumatismele suferite de către victimele agresiunilor psihice, dar și în vocabularul curent al științelor sociale, ce caută să definească mai exact statutul de victimă și "prejudiciul" echivalent suferit. Poate fi însă suferința recompensată în bani? - iată doar una din întrebările delicate ridicate de statutul de victimă.
De la jumătatea anilor 80, termenul începe să-și arate adevăratul potențial legat de fețele lui Ianus. În Statele Unite, se vorbește de apariția unui interesant fenomen, false memory recovery syndrome (sindromul falsei memorii regăsite). Autorii farsei: psihoterapeuți fără scrupule, ce și-au ajutat pacienții să "rememoreze" false abuzuri sexuale din copilărie și adolescență, în schimbul a diverse reparații materiale. S-a declanșat o adevărată isterie legată de presupuse abuzuri sexuale ale unor preoți catolici asupra copiilor, ceea ce a avut ca efect o scădere dramatică a numărului părinților ce își îndrumă copiii către catehismul obligatoriu.
Mai aproape de noi, în Franța au proliferat cu rapiditate asociații de protecție a copiilor abuzați sexuali (cu eșecuri juridice răsunătoare), asociații de protecție a indigenilor, a victimelor atentatelor, a victimelor accidentelor domestice - și lista poate continua. Desigur, mare parte din aceste asociații au permis ca legislația să evolueze pentru a acorda o justă reparație victimelor, acolo unde este cu adevărat cazul. Dar exacerbarea victimei a avut și efecte perverse. Mai exact, statutul de victimă este pus în valoare, a devenit chiar un model. Victima este valorizată, atrage toate simpatiile mass-media, i se recunosc cu multă ușurință drepturi pentru dobîndirea cărora alții trebuie să lupte din greu. În cazurile extreme, victima se confesează în public contra unor imense sume de bani, culme a delirului voyeurist contemporan - așa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu îndelung sechestrata adolescentă austriacă Natașa Kampusch.
A urmat aproape firesc acuzația de "victimizare", bazată pe contestarea abuzului. Statutul de victimă versus acuzație de victimizare, ideea că cei care promovează ideea de "victimizare" sînt persoane ce doresc avantaje sociale și politice doar pe baza autonomiei de necontestat a propriului cuvînt și propriei maniere de a reacționa. Or, un astfel de discurs a atras imediat reacții violente din partea celor ce-și revendică pe drept cuvînt statutul de victimă, care l-au perceput ca o presiune suplimentară exersată asupra lor cu scopul de a-i fixa în această postură. Cercul se închide, dar disputa dintre victime și adversarii victimizării este departe de a se încheia. A devenit dificil să denunți adevărata nedreptate, să-i identifici pe cei responsabili și să lucrezi pentru necesara transformare socială ce pune capăt acestei stări de fapt. Avem un specific al statutului de "victimă" în România? Cred că percepția subiectului în România (cu variantele banale gen "arbitrul ne fură pentru că sîntem români") are prea puțin de-a face cu cea din Occident. Noi avem mai degrabă stigmate naționale, înțelese ca o definiție extremă a etnicității românești care și-a găsit în Emil Cioran un apostol de geniu, fragmentar și apofatic. Nu trebuie amestecat deci modelul identității naționale stigmatice (teoretizat de sociologul Erving Goffman) cu victimizarea în varianta sa românescă - ceea ce mi se pare și piatra de încercare a acestei teme. Cel mult, victimizarea în variantă românească "populară" mi se pare a fi o vulgarizare extremă a stigmatelor noastre naționale, de extracție istorică și ontologică, bazată pe autoderiziune și detașare. Scandalul mediatic izbucnit ca urmare a situației dificile și delicate a romilor din Italia mi se pare că intră și el în logica românească a victimizării, prezentată mai sus, atît prin maniera de prezentare a crizei, cît mai ales prin concluzia finală, de tip stigmat, ce a rezultat: "nu sîntem țiganii Europei".
Revenind la discuția inițială, există mai multe motive ce explică diferența de abordare și de discurs "victimă-victimizare", între "ei" și "noi", din care voi enumera succint doar cîteva. În primul rînd, noi am fost decuplați de către comunism, timp de decenii, de la discuția academică și a mass-mediei asupra subiectului. Societatea civilă din România nu are prioritățile și forța celei din Occident - mai ales multe ONG-uri din domenii sensibile. Iar acolo unde sînt cu adevărat cauze grave de apărat, bazate pe discriminare sau pe necunoașterea unor probleme delicate, ONG-urile reacționează deseori "sectar", cu pasiune și emoția bovarică a începătorului, suscitînd incomprehensiune, uneori chiar teamă, la nivelul maselor.
Un alt aspect esențial: în România ne scăldăm într-o cultură a memoriei diferită față de cea din Occident. Acolo, atenția acordată anumitor categorii de victime ale Istoriei a devenit ceva firesc, noi încă mai căutăm adevărul ascuns al anumitor evenimente traumatice. Avem prea multe probleme memoriale nerezolvate, pentru a mai avea timp și de victimele în sine. Atîta timp cît nu se vor accepta și cunoaște în detaliu evenimente tragice din istoria noastră recentă (cum ar fi, de pildă, Transnistria, dar și teroarea comunistă) nu vom putea accede la o conștiință istorică mai liniștită. Ea ne-ar permite să abordăm diferit binomul "victimă-victimizare", să identificăm just și cu onestitate cine a fost victimă și cine călău.
Lista ar putea continua. Este dificil să găsesc un final pentru acest articol; încerc totuși, "deturnînd" un proverb faimos: nu "victimizarea" face o societate, dar, în mod sigur, felul în care ne raportăm la aceast aspect esențial al postmodernismului ambiant spune multe despre societatea în care trăim. Și despre ceea ce sîntem cu adevărat.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
