| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Traian UNGUREANU
Istoria secretă a răului românesc
Victimologia română are doi adversari foarte incomozi: istoria. Nu reușim, adică, să desfacem, rațional, suma evenimentelor trecute, în istoria binelui și în istoria răului românesc. Lucrăm cu ideea generală de "istorie" pe care am convertit-o într-un recitativ nevrotic, într-un fel de a vorbi obsesiv și circular despre patimile românilor. Acest obicei de "popor necăjit" e, de fapt, o manevră foarte abilă de "mincinos instruit", un act de autopropagare încărcat de patologie. El permite subiectului să iasă în lume sub altă înfățișare, să își proclame calitățile, în afara palmaresului istoric propriu-zis care zace deformat, dacă nu sfărîmat, în legendă. Realitatea istorică a devenit, astfel, sub presiunea istoriografiei oficiale și a mitologiei publice românești, un document aproape irecuperabil, dar și un autoportret în care mentalitatea națională își expune resorturile. Vrem, adică, să spunem, în mod repetat, ceva foarte neadevărat despre istoria noastră și reușim, astfel, să spunem ceva foarte important și în neregulă despre noi. Încercăm să mutăm centrul răspunderii cît mai departe și facem din realitatea externă potrivnică o forță covîrșitoare și un alibi cuprinzător. Fuga de și din realitate e primul indiciu al tulburărilor de personalitate. În istorie, același comportament semnalează o nemulțumire profundă și o conștiință încărcată. Ce avem deci să ne reproșăm, de fiecare dată cînd descoperim, ajutați de istorici sau într-o discuție de terasă, că "românii au stat în calea barbariei, au apărat Occidentul nerecunoscător (care a profitat, spre a-și înălța catedralele) și s-au deprins cu vitejia, în singurătate"?
Notre Dame și cota poloneză
În primul rînd: lipsa de succes istoric. Românii n-au reușit prea mult și prea bine, cum s-ar zice, "de la înființare pînă în prezent". Ungurii, polonezii, cehii s-au bucurat de o "tragere la sorți" mult mai norocoasă, au clădit mai mult, sînt mai prezentabili și mai prizați în lumea bună. E adevărat? Nu. Am reușit, de fapt, mult mai mult decît ne închipuim. Dacă nu izbutim să vedem ce ne-a ieșit, asta e pentru că nu vrem să judecăm rațional istoria. Cum spuneam, această situare nevrotică a rezultat într-o formă de orbire parțială care dă o importanță ieșită din comun istoriei răului românesc și exclude istoria binelui românesc. Să le luăm pe rînd. Istoria "vitregiilor" românești cuprinde desigur o exagerare uriașă, dar nu e un fals. Ocupațiile străine și aservirile nefaste abundă. Dar nu sînt cu nimic mai grave sau mai frecvente decît necazurile altor popoare. La drept vorbind, nu există neamuri în carantină. Toate popoarele și-au luat porția de catastrofe. Istoria nu e, așa cum ne vine nouă să credem, o formă de prăpăd "pe secțiuni". Cine crede că Occidentul și-a răsfoit cuminte cultura, la adăpostul paravanului apărat eroic de români (și de sîrbi - alți bolnavi de eroism ignorat) se înșală. Mai întîi, pentru că marea cultură a Occidentului, inclusiv Catedralele, erau gata de mult. Pe la 1340, Notre Dame fusese deja predată la cheie. În al doilea rînd, adepții eroismului românesc euro-salvator șterg, dintr-o mișcare, zbuciumul destructiv al anarhiei militare feuale, al revoluțiilor, războaielor civile și religioase europene. La fel de greșită e ipoteza unui Occident conspirativ care a profitat de noi, spre a apăra un "occidentalism" de care occidentalii înșiși nu aveau habar, la acea dată. În plus, nu e clar de ce anume am fi apărat noi valorile Occidentului fără să ne simțim, altfel, deloc tentați să le preluăm. Am suferit, indiscutabil. Prezența răului în istoria românească e incontestabilă. Însă ea nu a atins pragul de exterminare, fixat de cota poloneză sau ucraineană sau bielorusă. Nu are rost să ne plîngem. Dacă am fi un pic mai raționali, am avea destule motive să fim mulțumiți. Istoria binelui românesc e prodigioasă.
1850-2007 - Loteria Română cu noroc
Obișnuiți să facem recensămîntul caragialesc al nenorocirilor (cinci secole la turci, trei la unguri, unu la fanarioți), sărim peste situațiile frecvente în care românii nu au fost perdanții, ci beneficiarii istoriei. Între 1850 și 2007, istoria binelui românesc e foarte activă. În numai 150 de ani, istoria lucrează cu o accelerație suspectă de proromânism. Statul român apare (tîrziu, dar nu mult mai tîrziu decît construcțiile belgiană, italiană, germană), devine stat național integral, supraviețuiește catastrofei comuniste și e reintegrat, prin admiterea în NATO și UE. Ce ne scapă e gradul de participare extraordinar al istoriei, uluitoarea ei amabilitate constructivă, favoritismul deșănțat cu care împrejurările fac jocul românilor. Forțele istorice, pe care ne-am obișnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României. În fiecare din aceste momente, centrul de densitate istorică se mută spre Est, suficient de aproape de bazinul național românesc. Astfel, la jumătatea secolului al XIX-lea, "chestiunea orientală" devine prima problemă a Europei, iar războiul Crimeii aduce Occidentul în atelierul istoric românesc. Primul război mondial începe foarte rău, dar sfîrșește teatral, cu alinierea unei constelații sută la sută favorabile României. Degradarea Imperiului Sovietic înlesnește decisiv, în 1989, căderea abjectului regim comunist românesc. După 11 septembrie 2001, Estul Europei devine o zonă limitrofă vitală a centrului de operațiuni oriental și asta relansează candidatura României la alianța NATO. România nu mai e parte a unui spațiu indiferent. De la 1 ianuraie 2007, ea devine limita răsăriteană de interes și extindere a blocului european. Abia aici e de făcut bilanțul: cîte popoare se pot lăuda cu asemenea tragere la sorți? Olandezii, de pildă, sînt mult mai obișnuiți cu conjuncturi nenorocoase (pe care se pricep să le transforme în împrejurări favorabile). Polonia are motive serioase să se considere capitală europeană a nenorocului. Ideea după care (doar) istoria României e egală cu suma persecuțiilor și nedreptăților e o aberație care îndepărtează din conștiința publică un secol și jumătate de-a dreptul remarcabil. Oare de ce?
De ce colecționăm autori
Ne apropiem de diagnostic. Recapitulînd, comportamentul interpretativ al românilor tinde să ignore realitatea pozitivă și să supraestimeze rolul adversității (o situație descrisă salutar de Lucian Boia, în Istorie și mit în conștiința românească - Editura Humanitas, 1997).
Altfel spus: răul are autor, binele nu. Știm cine a făcut răul, dar nu ne interesează paternitatea binelui. Sîntem volubili cînd descriem regia răului, iar asta lasă să se întrevadă o mare "goană după autor", după figura unui altcineva care acoperă orizontul și ne scoate din cauză. Această insistență sugerează o anume descărcare de tensiuni, provocată de excesul de atribuire. Cu cît mai largă identificarea făptașilor, cu atît mai restrînsă cercetarea titularului prim al istoriei românești: românii. Vrem să știm că istoria noastră e o paradă de nedreptăți, tocmai pentru că le putem atribui un alt autor. În schimb, nu vrem să cercetăm paternitatea binelui și preferăm să nu îi atribuim un autor. Nu vrem sau ne temem? Și de ce ne-am teme? Nu cumva de bănuiala că nu ne stă prea bine în postura de autori? În fond, adevărata măsură a meritului și a capacității e ce ne-am făcut nouă, cu mîna noastră. Palmaresul român-român, și nu altceva, contează cu adevărat. De aici vin sau nu vin siguranța, liniștea și onoarea. În această zonă ne lămurim dacă sîntem apți sau, dimpotrivă, avem probleme de nemărturisit. Iar acest bilanț spune că, în ce privește relațiile români-români, am făcut prea puțin sau am făcut-o lată. Asta înseamnă că nu am reușit să construim societăți coerente, ci am repetat modelul colectivităților scindate, cu elite dominante și majorități mizere. Și mai înseamnă că avem o capacitate de agregare redusă, din care au rezultat state slabe și ordini publice profund corupte. Nu am reușit, atît cît a ținut de noi, să construim un sistem civilizat de relații, de la român la român. De aici sentimentul secret de jenă și umilință pe care îl declanșează discuțiile despre realitatea istorică românească. De aici fuga după alți autori de istorie. Marile noastre eșecuri interne pot fi, desigur, explicate. Ele au legătură cu o străveche lipsă de coeziune, cu o teamă de conviețuire pe care n-am depășit-o niciodată. Am fost mereu o cultură lingvistică de uz personal, compatibilă cu grupurile restrînse și înrudite: familia, clanul, rețeaua, facțiunea. Această formulă presupune excluderea grupului rival. Pe acest drum nu aveam cum să înaintăm spre o cultură socială și politică unitară. Însă, oricare ar fi explicațiile, aceste eșecuri de coeziune sînt permanențe, nu accidente. Ideea după care a trebuit să așteptăm comunismul pentru a deveni deficitari e un clișeu salvator, nu o realitate istorică. Marea întrebare nerostită a istoriei românești e: a avut comunismul mai mult de distrus sau mai mult de dezvoltat, în România?
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
