Andrei PLEȘU | nici așa, nici altminteri Despre mînie
Diferența esențială dintre Est și Vest este - cred - diferența dintre mînie și calm, dintre tensiune și destindere. E vorba de atmosfera în care respirăm, de climatul sufletesc al vieții zilnice. Există și în Occident enervări, insatisfacții, răsteli și chiar atacuri de furie. Uneori, cînd riscul unei generale placidități este iminent, oamenii par să-și inventeze motive de iritare sau să le îngroașe artificial pe cele deja existente. În genere însă, strada, magazinele, instituțiile, mijloacele de transport, scena politică, ziarele nu sînt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu se schimbă injurii și îmbrînceli, nu se caută harțagul cu orice preț. În Răsărit, dimpotrivă, aerul e apăsător, ca deasupra unui cîmp de luptă. S-ar zice că toată lumea urăște pe toată lumea. Cearta este un mod de viață. Zgomotul de fond al conviețuirii noastre este bombăneala, recriminarea, scandalul. Trăim din resentiment. Lupta politică vizează exterminarea adversarului, gazetăria e un apogeu al nervozității ofensive. Intelectualii se ceartă între ei, societatea civilă e o simplă manufactură a protestului, guvernul, președinția și parlamentul se epuizează în purulente manevre de gherilă. Clienții îi detestă pe comersanți și comersanții, pe clienți, poporul s-a săturat de politicieni și politicienii de popor, cultele religioase se excomunică reciproc. Psihologia de gașcă, partizanatul, combativitatea de stadion infectează tonul oricărei conversații, al oricărei dispute. La volan te înfurii, în stația de autobuz, la gară și la aeroport te înfurii, la slujbă te înfurii, la televizor te înfurii. Românul de azi e, prin definiție, mînios. Euforia anihilării celuilalt, lovitura în moalele capului, discreditarea, calomnia, machiaverlîcul sînt gimnastica noastră cotidiană. Știu ce spun. Eu însumi am, frecvent, răbufniri isterice, precipitări spre răcnet, salturi spre stacojiu.
Se vor găsi destui care să caute acestei epidemii de bilă galbenă justificări contextuale. Cum să nu fii mînios? Țărișoara e enervantă la maximum. Totul - de la politică la presă, de la birocrație la prețuri, de la maniere la moravuri - te poate scoate din minți. Dacă ești cît de cît normal, îți ieși din fire. Vorba lui Teofrast: "E cu neputință ca un om bun să nu fie cuprins de mînie cînd are de a face cu oameni răi". Un comentariu al lui Seneca pune însă această frază într-o altă perspectivă: s-ar zice că, după Teofrast, cu cît cineva e mai bun, cu atît e mai irascibil. La limită, omul perfect e un soi de nebun furios, lovit, clipă de clipă, de mizantropie și mizocosmie.
Unul din efectele mîniei - oricît de "legitimă" ar fi - e, într-adevăr, nefericirea crescîndă a "pacientului". Mînia e "încremenire" în negativitate. Iar o asemenea înclinație nu depinde de provocările lumii exterioare. Relele din afară sînt doar pretextul declanșator al unui rău lăuntric. Mînia e o reacție mecanică, monotonă și inadecvată la disfuncțiile curente al comunității și ale semenilor. E, în ciuda cheltuielii de energie pe care o presupune, un afect paralizant, steril. Românii nu schimbă nimic în bine, pentru că se enervează prea ușor și se defulează în înjurătură. Mînia evacuează reflexia și înlocuiește corectura prin anatemă. Mîniosul reacționează rapid ("iuțime" i se mai spunea mîniei în textele vechi), dar inarticulat: se lasă otrăvit de propria reacție și se prăbușește, extenuat, în ineficiență și dezgust.
Pentru mulți, mînia abruptă e o marcă a virilității. Bărbatul e "iute la mînie", femeia e blîndă și iertătoare. În realitate, jerba impulsivității e asexuată. În orice caz, nu e semn de masculinitate reală. Antichitatea știa că mînia e, adesea, opusul curajului, chiar dacă (și tocmai pentru că) împinge spre temeritate. Mînia e nebărbătească. Sintagma "popor vegetal" nu exclude (ba dimpotrivă!) nervozitatea și gîlceava.
Tranziția e, prin excelență, o perioadă nevrotică, născătoare de nevricale și de nevricoși. Vom fi scăpat de ea, cînd străzile noastre vor fi mai puțin zgomotoase, cînd oamenii vor vorbi mai puțin și mai așezat, cînd politicienii vor reuși prin inteligență ceea ce azi reușesc (iluzoriu) prin stricta valorificare a bojocilor. Ca să fiu cinstit, ideea că o astfel de perspectivă e încă foarte îndepărtată mă irită...