| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Sever VOINESCU | axa dus-întors
Limita democrației
- cazul multietnicității -
Eșecul democratizării Irakului este, cred, o mare lecție pentru democrația însăși. Irakul evidențiază, clar, una dintre limitele democrației - ea nu se poate naște în condițiile multietnicității războinice. Cazul este cu atît mai interesant pentru noi, cu cît situația Balcanilor nu este, din această perspectivă, foarte diferită. Kosovo se vrea, conform mult lăudatului plan Ahtisaari, o democrație "multietnică". Istoria tragică din Irak ar trebui să-i facă pe susținătorii acestei idei mai puțin optimiști în privința fezabilității ei.
John Stuart Mill argumentează la un moment dat, în Considerations on Representative Government, că instituțiile "libere", cele specifice unei democrații, sînt aproape imposibil de realizat într-o țară multietnică. Știu bine că un cititor impregnat de contemporaneitate ar putea fi iritat de un asemenea argument. Ar putea chiar să furnizeze imediat contraexemple, de la melting pot-ul american, la (prea) vasta Uniune Europeană. Dar ideea lui Mill era că oameni aparținînd unor etnii diferite se pot cu greu solidariza într-un patriotism, într-o "opinie publică". Sigur, ideea habermasiană a patriotismului constituțional, ca formă postmodernă de patriotism, nu apăruse încă. Patriotismul constituțional - dacă există și este mai mult decît o ficțiune a unui intelectual de stînga cu sechele marxiste devenite, acum, vederi federaliste - nu poate fi decît un patriotism de rang secund, care poate intra în acțiune numai dacă resortul patriotismului de prim rang, al celui clasic, care se referă la atașamentul față de propriul popor, nu este provocat să-și declanșeze forța.
În orice caz, Mill crede că oamenii de naționalități diferite nu pot susține un guvern care să fie mulțumitor reprezentativ pentru toată lumea. Mai mult, diversitatea etnică provoacă fatal orice guvern să se folosească de diferențele dintre grupuri etnice pentru a se menține la putere (divide et impera). Ceea ce îl va face, necesarmente, să nu fie un guvern democratic. Mill e de părere că autoritatea va fi mereu mai apropiată de un grup etnic decît de altul, așa că o reprezentativitate universală, condiție a democrației, e imposibil de realizat. Lordul Acton, primul mare critic liberal al liberalului Mill, replică spunînd apăsat că, dimpotrivă, diferența etnică din interiorul unui stat este binevenită pentru că oprește intervenția guvernului dincolo de limita politicului și este, astfel, un catalizator al progresului social. Multietnicitate înseamnă, pentru venerabilul istoric englez, comunități puternice, greu de penetrat de la centru, iar asta e dulce muzică pentru urechile cuiva care avertizase că cel mai mare pericol la adresa democrației este tirania majorității. Alții au adus exemple care îl contrazic pe Lord Acton, așa cum o amplă cazuistică a putut fi lesne mobilizată și împotriva argumentelor lui Mill. Ei bine, tocmai de la faptul că pentru și împotriva oricăreia dintre teze se pot aduce exemple, mă gîndesc dacă multietnicitatea are vreo relevanță în materia democrației. Mai exact, dacă faptul că un stat este sau nu multietnic are vreo importanță în a decide dacă acel stat este sau nu apt pentru democrația de tip occidental.
Dar, înainte de a stărui asupra acestei chestiuni, ar trebui, cred, să fac o precizare. Cînd vorbim despre "democrație" vorbim despre o realitate mereu în mișcare, mereu în evoluție-involuție și nu despre un standard fix, ușor de identificat. Pentru a sublinia ambiguitatea noțiunii, să luăm chiar cazul cel mai bine cunoscut nouă tuturor: România. Cîți dintre dumneavoastră pot spune, fără urmă de dubiu, că România este democrație? Nu foarte mulți, sînt sigur. Dar cîți pot spune la fel de sigur că România nu este o democrație? La fel de puțini. Pe de altă parte, sînt sigur că fiecare știe bine ce este aceea o democrație. Prin urmare, fără să fie o realitate greu de definit teoretic (ba dimpotrivă, aș spune), democrația nu este totuși ușor de identificat în real. Cred că singura legătură care se poate stabili între multietnicitate și "eligibilitatea" pentru democrație ține de natura relațiilor interetnice și nu de multietnicitate în sine. O etnicitate agresivă, o relație războinică între diferitele grupuri etnice face democrația de neconceput. Cine își imaginează că democrația rezolvă conflicte interetnice, se înșală. Democrația le poate, numai, preveni. Prin urmare, democrația trebuie să pre-existe conflictului interetnic pentru a-și produce efectul benefic, pacificator. Dacă însă democrația încearcă să se insinueze într-un mediu etnic conflictual, dacă starea de conflict precede efortul de democratizare, atunci eșecul e aproape garantat. America și Europa de Vest au putut fi cuprinse de democrație pentru că elementul etnic s-a temperat, pentru că amploarea și vigoarea belicoasă a puseelor etniciste nu au mai fost suficient de mari niciodată după primul război mondial. Diferența dintre bascii Spaniei, flamanzii Belgiei sau irlandezii Imperiului Britanic, pe de-o parte, și sunniții Irakului, tutsi din Congo sau tamilii din Sri Lanka, pe de altă parte, este totuși sensibilă.
Democrația nu este o marfă de export universal a civilizației euro-atlantice. Democrația nu este universal necesară și, cu atît mai puțin, general posibilă. În plus, este o marfă perisabilă și foarte ușor de contrafăcut.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
