| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Mirel BĂNICĂ
Schimbare, eroare și contra-secularizare
Seminarul de sociologia religiilor din semestrul de iarnă 2006 de la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS) Paris, susținut de sociologul Danielle Hervieu-Léger, debuta cu o punere în gardă dublată de o mărturisire. La sfîrșitul anilor 80-începutul anilor 90, un fel de îngrijorare nemărturisită exista printre sociologi, spunea dna Hervieu-Leger, și anume că obiectul "sociologia religiilor" (cu subramura "sociologia creștinismului european") va dispărea pur și simplu din cauza procesului de secularizare din ce în ce mai agresiv. Secularizarea era percepută ca finalitatea unui lung proces istoric, sacrul volatilizîndu-se rapid din lume. Ideea de bază ce a ghidat marea școală franceză de sociologie a religiilor, din anii 50-60 și pînă astăzi, era aceea că modernizarea societăților va duce ineluctabil la declinul religiei creștine (catolică și protestantă laolaltă), atît în societate, cît și în spiritul indivizilor ce o compun. Or, afirma dna Hervieu-Leger, această ipoteză s-a dovedit în parte eronată. Este adevărat, modernitatea și postmodernitatea dau naștere la numeroase forme de secularizare, mult mai vizibile în anumite regiuni ale lumii (Europa occidentală, Québec-Canada, de exemplu) decît în altele. Dar, în același timp, au apărut în ultimii 15-20 de ani diverse forme de respingere și de adaptare a comunităților religioase în fața unei lumi în continuă schimbare, ale societății "corodate" puternic de secularizare, dacă ne este permisă această necesară expresie.
La prima vedere, o situație delicată. Dar așa cum ține să precizeze sociologul american Peter Berger într-un faimos articol ("The Desecularization of the World: Resurgent Religion and World Politics" în The National Interest, Washington, no. 46, 1996.) dedicat tocmai acestei ciudate stări de "tranziție", avantajul sociologilor față de filozofii preocupați de religie (fără a mai vorbi de teologi!) este acela că "resimt tot atît de multă plăcere să-și vadă teoriile contrazise cu argumente, pe cît le place să le vadă verificate de practică". Dincolo de ironia bine dozată a afirmației de mai sus, trebuie acceptat fără jubilație faptul că mare parte din teoriile secularizării din ultimii 50 de ani s-au dovedit parțial eronate, dacă nu de-a dreptul false. Din păcate, imensa majoritate a autorilor ce s-au ocupat de această problematică sînt prea puțin cunoscuți în România, chiar și printre restrînsele cercuri interesate de faptul religios, din lipsă de traduceri și de reală preocupare în domeniul sociologiei religioase. Pentru a avansa, trebuie să-ți dai seama mai întîi unde ai greșit. De unde o primă dificultate, majoră, atunci cînd se încearcă să se discute modul în care religia ortodoxă răspunde provocărilor modernității, maniera noastră specifică de a da răspunsuri de "contra-secularizare", după cum le denumește Peter Berger. Un termen delicat pentru limba română, ce are deja probleme cu acceptarea tacită a cuvîntului "secularizare" - nimic de-a face cu "secolul". Ortodocșii nu au o literatură sociologică de specialitate în spate, ci un amalgam de teologie a modernității amestecată cu istorie bisericească... Revin la subiectul de bază și mă întreb cum s-ar putea explica la scară globală toate aceste "erori de diagnostic" ale artizanilor teoriei secularizării? Subiectul fiind amplu, am încercat să realizez o selecție a temelor principale ce domină discursul sociologic actual al "contra-secularizării". În primul rînd, secularizarea nu se produce peste tot cu aceeași intensitate și nu este legată neapărat și de secularizarea conștiințelor. Sub regimul comunist ateu din Est, închiderea seminariilor teologice, a mănăstirilor sau chiar distrugerea fizică a lăcașelor de cult nu a anihilat credința interioară - ortodoxia rusă, și nu numai, stă mărturie. În Occident, unele biserici au fost transformate în anii 80 în săli de sport sau de concerte, dar asta nu înseamnă că multe dintre practicile religioase catolice nu au supraviețuit sub alte forme, mai discrete și mai puțin vizibile decît slujbele fastuoase din marile catedrale. S-au înregistrat chiar și mari manifestații populare, mediatizate intens, cum ar fi de pildă vizitele efectuate de Papa Ioan Paul al II-lea, deci tot atîtea forme de religiozitate ce nu existau mai înainte.
În al doilea rînd, asistăm la creația a numeroase sub-culturi religioase, ce par a fi scăpat total de sub controlul instituțiilor religioase. Cu cîtăva vreme în urmă, am publicat în paginile Dilemei vechi un articol referitor la site-urile Internet cu tematică ortodoxă (SITO), un exemplu, doar unul, pentru a ilustra această stare de fapt, de respingere a modernității, dar de utilizare a formidabilei unelte asociate acesteia, Internetul. Teoria secularizării a fost deci contrazisă de strategiile de adaptare ale instituțiilor religioase, pe de o parte, iar pe de altă parte, de maniera de reacție a indivizilor ce au căutat alte alternative religioase pentru a răspunde nevoii de divinitate și de sacru. La scara mondială a creștinismului, asistăm la o veritabilă explozie a mișcărilor penticostale, ce combină studiul "ortodox" al Bibliei cu rigoare morală, forme emoționale de expresie și punerea în valoare a vindecărilor "miraculoase". Pentru a ilustra ideea: Geneva, tradițională cetate calvinistă, cunoaște în ultimii patru-cinci ani o adevărată explozie a sectelor penticostale venite din America de Sud prin intermediul emigrației masive de pe acest continent. Interesant de remarcat este că astfel de biserici "ad-hoc" încep să fie frecventate și de elvețieni, atrași de aceste noi forme de spiritualitate creștină.
Una dintre trăsăturile cele mai puternice ale post-(ultra?) modernității în care trăim este că ea slăbește certitudinile pe care ființa umană le-a dobîndit de-a lungul vremii. Întrebări și răspunsuri ce apăreau ca evidente atunci cînd tradiția religioasă exercita efectul său regulator asupra societății par acum insondabile sau imposibil de rezolvat pe cale logică. De unde și resurgența și succesul din ce în ce mai mare al mișcărilor religioase ce au ca scop refacerea unei ordini spirituale acceptate telle-quelle, redescoperirea adevărului religios în simplitatea lui absolută.
În fine, o ultimă observație preluată din articolul lui Peter Berger. Există la nivel mondial o elită care a primit o educație de tip occidental, adică secularizantă și progresistă. Ea este principalul vector al credințelor și valorilor progresiste moștenite din epoca iluministă franceză. Membrii săi nu sînt foarte numeroși, dacă îi raportăm la ansamblul societății unde activează; în schimb, ei sînt cei care controlează instituțiile ce furnizează definițiile oficiale ale realității, prin intermediul sistemului de educație, al mijloacelor de comunicare în masă sau al posturilor de răspundere în administrația centrală. Or, tocmai aceste elite sînt foarte sensibile la educația seculară, fiind promotoare ale acesteia la scară largă, de o bună perioadă de timp - Peter Berger dixit. În prelungirea celor afirmate de marele sociolog american, îmi permit cu modestie să adaug faptul că de cele mai multe ori intelectualii de înalt nivel, din universitățile occidentale ce dau tonul disciplinelor legate de studiul religiei, nu au un contact real și direct cu aceasta - poate în afara unor anchete de teren. Atunci cînd călătoresc în scopul participării la colocvii și seminarii internaționale, au obiceiul de a frecventa doar anumite cercuri intelectuale, asemănătoare cu cele din care provin, populate de indivizi cu care se aseamănă. Eroarea cea mare este să crezi că acești intelectuali laici reprezintă ansamblul societății din care provin, fie că este vorba de Franța, ori de Grecia... de unde și riscul extrem de mare de generalizare. O observație ce poate părea reducționistă la prima vedere, dar care, personal, cred că ascunde o parte din explicația "derutei" actuale în fața resurgenței religiosului din partea celor din înaltele sfere academice și nu numai.
Putem vorbi de o "excepție ortodoxă" în cadrul acestei stări de fapt? Da și nu. Revenind la Peter Berger, acesta citează pe de o parte cazul Greciei, alături de Spania și Italia, ca țară unde majoritatea indicatorilor de secularizare s-au amplificat pe măsura modernizării graduale a societății, ceea ce "dezminte criticile catolicilor conservatori pentru care Vatican II ar fi fost responsabil de declin ș...ț Poate că nu este incorect să prezicem că Europa de Est va cunoaște o evoluție asemănătoare, pe măsură ce aceste țări vor fi integrate în Europa" . Intuiție sau simplă speculație, cu atît mai mult cu cît lumea ortodoxă nu este unitară, afirmația profesorului american nu poate să nu ne atragă atenția. La polul opus, bisericile ce au încercat să găsească o modalitate teologico-instituțională de acomodare cu modernitatea (cum ar fi cazul catolicismului, prin Vatican II, și al marilor biserici protestante, prin practica doctrinei teologice liberale) sînt în declin. Cele care au refuzat modernitatea sub formele livrate de intelectualii progresiști (exemplul Bisericii Ortodoxe Ruse de după 1990) au "rezistat" mai bine asaltului secularizării. Fără a mai vorbi de islam, un subiect aparte. Să fie vorba de un paradox, unul în plus, în cadrul secularizării, la care este încă prea devreme să se răspundă?
Pentru oricine este interesat de faptul religios contemporan, marea provocare a viitorului este aceea de a vedea în ce forme procesul de secularizare va continua, dar și cum se va manifesta contra-secularizarea. Orice analiză a impactului social și politic al diferitelor forme de răspuns religios la modernitate va trebui să țină seama de acum înainte de interacțiunea continuă a acestor două mari tendințe. Este imposibil, din păcate, să se formuleze o predicție a felului în care vor evolua lucrurile. Cei care au prezis declinul rapid al creștinismului european se pare că s-au înșelat; cei care asimilează orice formă de întoarcere la Tradiție sau de reînnoire religioasă cu fundamentalismul religios se înșală și ei. În orice caz, o singură afirmație poate fi făcută fără teama de a greși: religia creștină, în diversitatea pe care o cunoaștem noi astăzi, va suferi în viitor o dramatică schimbare. A neglija acest fapt este echivalent cu înțelegerea superficială a lumii în care trăim.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
