| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Mircea CĂRTĂRESCU
O fîntînă în mare
La întrebarea dacă un scriitor trebuie să aibă cultură științifică răspund, nu foarte decis, dar măcar audibil: nu. La fel răspund la întrebarea dacă el trebuie să fie un erudit sau, dimpotrivă, un ignorant, un intelectual sau un barbar, poate chiar și la-ntrebarea dacă trebuie să fie talentat sau farseur. Cuvîntul care mă incomodează în toată această serie e "trebuie". Voronca avea dreptate în observația lui (pe care n-a pus-o totuși în practică, pentru că întreaga sa poezie decurge dintr-un șir incredibil de constrîngeri, unele absurde): "Poezia nu trebuie nimic". A fost o vreme în care am crezut și eu, ca o bună parte din generația mea, că scriitorul trebuie să fie un om de o vastă cultură, plin de conștiință de sine, preocupat de aspectele teoretice ale artei sale. Dar am supraviețuit vreun sfert de veac acelei epoci, iar azi, privind înapoi, observ că, alături de "trebuie", foloseam pe-atunci greșit încă un cuvînt: "scriitor". Scriitorul, am înțeles de-atunci, nu există, există doar scriitori, teribil de diverși, care frămîntă-n fel și chip substanța multifațetată a literaturii. Mulți dintre cei mai subtili mînuitori de concepte teoretice nu mai sînt azi citiți. Mulți dintre intelectualii cei mai rafinați au produs doar acele "sofisticate spîrcîieli lingvistice" despre care scria Salinger, și care sînt la fel de departe de poezie ca și grosolăniile celor inculți. S-au cufundat în uitare destui dintre troglodiți și destui dintre rafinați, destui dintre culți și dintre analfabeți. Autorii care-au rămas și se citesc și azi sînt cei care, mergînd pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să înțeleagă, intuitiv, intelectual sau pur și simplu prin forță artistică brută, ceea ce scria Wittgenstein spre sfîrșitul operei sale din tinerețe: că nu există nimic miraculos în lume, că miraculos e doar faptul că lumea există. Că poezia scrisă este o fîntînă în oceanul de poezie naturală al lumii.
Atracția mea pentru scrierile științifice, prin urmare, nu este un "trebuie" pentru un "scriitor", ci doar un reflex al curiozității mele în fața lumii, a poeziei ei naturale. Lumea mă interesează, ca om, și nu ca scriitor, prin nesfîrșita ei inteligență, în care intelectul meu se integrează ca un motiv într-un covor. Nu vreau să pierd nimic, iau permanent mostre din nenumărate straturi ale cunoașterii. Nu citesc mai multe cărți de literatură decît cărți de biologie, fizică, neurologie sau cărți de bucate. Sau cărți de istorie, de tîmplărie, de filozofie sau de tot ce-mi cade-n mînă. Odată m-am surprins citind, de jumătate de oră, o carte de trigonometrie plină de tabele cu sinusuri și cosinusuri, tangente și cotangente, pe care-am găsit-o la un prieten. Pe de altă parte, nu citesc mai mult decît mă plimb, merg la filme, mă joc cu băiatul meu, mă gîndesc la viața-mi (pînă cînd "îmi pare că ea cură..."), scriu sau mănînc sau visez. Nu separ - căci toate șiroiesc de singurul ingredient care mă interesează: poezia - metafizica, teologia, fizica cuantică sau rezistența materialelor: toate formează un cîmp continuu de cunoaștere, care sînt înseși lumea și viața mea. Cineva mi-a împrumutat, cînd eram student, un tratat de topologie. Am învățat din el mai mult decît din Ulise, și umbra sa de gnomon s-a prelungit pînă între paginile ultimului meu roman. Nu pot înțelege ecuații, le scot pe margine cum scoți oasele flexibile de pește pe marginea farfuriei, dar consum restul și simt golul prelung al oaselor în negativitatea lor. Toate lumile nenumăratelor fronturi ale cunoașterii sînt, pentru mine, pasionante, toate sînt întrețeseri de poeme. Se spunea că o maimuță, bătînd la mașină litere întîmplătoare, un timp infinit, ajunge în cele din urmă să scrie un sonet de Shakespeare. Lumea noastră e exact asta, ca și fiecare dintre noi, detaliile ei. Cărțile de știință mă-nvață pe mine, un om, și nu un scriitor, că trăiesc într-un mare poem, în cel mai mare poem compus vreodată, un poem fractalic, pentru că e ramificat la nesfîrșit în fiecare proces și obiect al lumii. Ca om care scrie mă stimez numai în măsura în care cîte-un cîrcel din acest gigantic fractal își lasă umbra pe fiecare pagină a mea, așa cum și-o lasă și peste corpul meu. Scriu, de fapt, ca să citesc fiecare pagină pe care-o scriu, în acest proces de scriere/citire care este, de fapt, procesul artistic.
Nu e vorba aici de felul în care "scriitorul" "trebuie" să vadă lucrurile. E doar felul meu de a fi. Nu vreau să-l impun nimănui. Nu vreau să fie sau să ajungă dominant. Este o atitudine care există, și alături de care mai pot fi multe altele. Îmi imaginez un poet care citește doar poezie. Altul care nu citește nimic. Unul pe care-l interesează doar femeile sau doar filmele. Nimic nu-i împiedică, pe nici unul, să scrie cărți bune, cum nu i-a împiedicat niciodată.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
