| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Cristi NEAGOE
Arhiva speciei umane
Petrec online cam nouă ore pe zi. Dar exist online continuu. Mai bine spus, o reprezentare a mea, conturată atent de urmele pe care le las de mai bine de zece ani, există și crește online continuu. Cele mai multe dintre rămășițele mele, cele mai relevante în motoarele de căutare, nu-s lăsate chiar la întîmplare. Reprezentarea mea online e mai bună decît mine în multe privințe, doar că nu are corp. Asta se poate însă rezolva. Nu pot să mă răfuiesc cu ce aleg alții să depună în rețea despre mine, așa că mă grăbesc să uploadez eu. Nu pot lupta cu Google, așa că răspund prin transparență. Dar fac o selecție și sînt înclinat să dau la o parte pozele nereușite. Sînt atins, poate, de "efectul hiperpersonal" (Joe Walther). Mă construiesc online cu fiecare bit urcat pe servere, despre care nu știu ale cui sînt și cum vor fi folosite. Nu citesc niciodată Politicile de Intimitate înainte să consimt. Doar cu mult după, cînd deja m-am hotărît să rămîn. Uneori cred în construcția asta a mea în rețea, fiindcă e reconfortantă. Alteori sînt convins că următorul război mondial va începe online. Internetul secretă masiv și în creștere accelerată cea mai complexă arhivă a speciei umane din istoria sa de pînă acum, care va permite cartografierea exactă, în cele mai fine detalii, a universului cunoscut la început de secol XXI. Vom ști atît de multe despre fiecare individ prins vreodată în World Wide Web încît poate că nici nu vom mai fi atît de curioși. Istoria în asemenea detalii va semăna cu hărțile Google, care au ajuns să-ți arate oamenii pe stradă în trei dimensiuni. Într-o zi, mi s-a părut că văd o aluniță pe coapsa stîngă a unei fete care se plimba pe bicicletă, la intersecția dintre Bowery și Lafayette, în New York. M-am gîndit că poate ar fi mai bine să ies naibii afară. Rețeaua seduce și, cu fiecare nod sedus, rețeaua devine mai puternică. Îmi oferă informație, prieteni, sex, îmi dă senzația de putere, mă gîdilă, din cînd în cînd, cu rația mea de 15 minute, transformată în trafic pe blog. Am renunțat aproape complet la celelalte medii. Nu mă mai uit la televizor, nu mai citesc ziare, ascult radio doar în mașină. Cred, alături de Howard Rheingold, că telefoanele mobile permanent și gratuit conectate la Internet vor determina o mutație socială la fel de importantă ca trecerea de la telegraf la telefon. Ciudat, poate: n-am renunțat încă la cărți în forma lor fizică. Sînt prea mișto așa.
În prezent, petrec mai bine de-o treime din existența mea reală în virtual. Persona mea online constă din sute de fragmente împrăștiate prin tot felul de țevi și secvențe binare înmulțindu-se necontrolat în colțuri întunecate ale Internetului. E flatant și înspăimîntător. Mare parte din activitatea mea online se rezumă la grădinărit. Cultiv relații. Culeg oameni. Plantez chestii și mă uit la ele cum cresc. Recent, m-am apucat să-mi cultiv un profil pe Facebook. Cred că succesul enorm al acestui site (peste 70 de milioane de utilizatori activi la ora actuală) stă în algoritmul relațional pe care Mark Zuckerberg a reușit să-l creeze între oameni vii și reprezentările lor virtuale. Pe Facebook (ca și în Second Life, de altfel, unde însă e mult mai ușor să devii cu totul altcineva) ai dublul tău, creat după chipul și asemănarea ta, pe care îl pui în legătură cu celelalte dubluri. De multe ori, dublul tău virtual se descurcă mai bine ca tine. E mai deschis, mai îndrăzneț, mai activ social decît ești tu în viața reală. Are timp să construiască răspunsuri, e mai amuzant, mai inteligent. Anxietățile sociale se topesc. Pe Facebook ți se propune să-ți declini interesele de gen, status-ul relațional, preferințele politice și pe cele religioase, printre altele. Nu e obligatoriu, dar ești mai bine văzut dacă dai detalii despre tine. Cine ar face asta fiind în toate mințile, după un Holocaust și o Epocă de Aur? De ce aș vrea să pun în spațiul public astfel de informații? Pe Facebook, ți se spune, ești vizibil doar celor pe care îi consideri "prieteni". Dacă te apuci totuși să citești Privacy Policy-ul, afli că "Facebook poate oferi informații despre dvs. unor terțe părți, inclusiv companiilor responsabile cu care dezvoltăm relații". Desigur, nu s-au folosit încă de această clauză și nici nu intenționează să se folosească de ea. Dar clauza există în contract, iar eu am apăsat deja I Agree. Știu asta. Totuși, astăzi am 221 de prieteni pe Facebook; în afară de vreo cinci dintre ei, pe restul îi cunosc personal din lumea reală. M-am reconectat cu oameni de care nu mai auzisem nimic de ani de zile. Deocamdată îmi pasă prea puțin de informațiile mele personale. Vreau să cred că ceilalți își văd de treaba lor. Vreau să cred că secolul trecut a fost de ajuns. Vreau să mă prefac că nu am ce să ascund și, pe de altă parte, știu că nu prea am cum. Să ies de pe Internet ar însemna să mă exilez. Iar informațiile deja existente nu se vor șterge decît la sfîrșitul lumii.
Ritualul morții offline, pentru noi, cei care trăim astăzi online, va conține o ceremonie importantă: încredințarea username-ului și a parolei în vederea accesului celor dragi la contul nostru de e-mail, apoi a tuturor celorlalte chei care deschid cutiile existenței noastre în rețea. Partenerii de viață vor compune, probabil, un mail de înștiințare către toate contactele defunctului, pentru ca aceștia să îl poată elimina din listele lor. Și site-urile de postcarduri vor pune la dispoziție, oh, vederi funerare groaznic de urîte.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
