| |
 LA FAȚA LOCULUI |
|
Peter SINGER | etica vieții
Un Dumnezeu al suferinței?
Trăim într-o lume creată de un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și bun? Creștinii cred că da. Totuși, zilnic ne izbim de un motiv important să ne îndoim de acest lucru: în lume există prea multă durere și suferință. Dacă Dumnezeu este atotștiutor, știe cîtă suferință e în jur. Dacă e atotputernic, ar fi putut să creeze o lume fără atîta durere - și la fel ar fi făcut dacă era bun. De obicei, creștinii răspund că Dumnezeu ne-a hărăzit liberul arbitru, deci nu este responsabil pentru răul pe care îl facem. Dar acest argument nu reușește să acopere și cazul celor care se îneacă în inundații, ard în incendii sau mor de foame și de sete pe timp de secetă.
Creștinii încearcă uneori să explice aceste suferințe prin faptul că toți oamenii sînt păcătoși, așa că își merită soarta, chiar dacă e una îngrozitoare. Dar copiii sînt cel puțin la fel de vulnerabili ca adulții în fața morții din cauza catastrofelor naturale, și pare imposibil ca ei să merite să sufere și să moară din cauza păcatelor.
Și de data aceasta, unii creștini spun că am moștenit păcatul originar de la Eva, care a încălcat porunca divină de a nu mînca din pomul cunoașterii. Această idee e oribilă din trei motive: sugerează că cunoașterea e rea, nesupunerea în fața poruncii lui Dumnezeu e cel mai mare păcat, iar copiii moștenesc păcatele părinților și e drept să fie pedepsiți pentru ele.
Chiar dacă am accepta toate aceste argumente, problema rămîne nerezolvată. Pentru că animalele suferă și ele în vreme de inundații, incendii sau secetă și, cum ele nu sînt urmașele lui Adam și ale Evei, nu au moștenit păcatul originar. Odinioară, cînd păcatul originar era luat în serios mai mult decît astăzi, suferința animalelor reprezenta o problemă dificilă pentru gînditorii creștini. În secolul al XVII-lea, filozoful René Descartes a rezolvat-o afirmînd că animalele nu pot suferi. Acestea - a explicat el - sînt ca niște mecanisme ingenioase, și n-ar trebui să le privim urletele sau zbaterile ca semne ale durerii, la fel cum zgomotul unui ceas deșteptător nu înseamnă că el ar avea conștiință. Desigur, oamenii care au animale de casă și le cunosc n-ar fi convinși de o asemenea afirmație.
Luna trecută, la Universitatea Biola din sudul Californiei, am dezbătut ideea existenței lui Dumnezeu cu intelectualul conservator Dinesh DSouza. El și-a propus recent să aibă o serie de discuții publice cu gînditori atei cunoscuți și a încercat din greu să găsească un răspuns credibil la problema pe care am descris-o înainte.
La început, DSouza a spus că, deoarece oamenilor le este acordată viața veșnică în rai, suferințele din această lume sînt mai puțin importante decît dacă am fi avut o singură existență, cea de pe Pămînt. Acest argument nu explică totuși de ce un Dumnezeu atotputernic și bun ar permite acest lucru. Oricît de insignifiante ar fi aceste suferințe din perspectiva eternității, lumea ar fi mai bună fără ele sau cel puțin fără o parte dintre ele. (Unii afirmă că avem nevoie de oarecare suferință pentru a putea să înțelegem ce este fericirea. Poate, dar în nici un caz nu avem nevoie de atît de multă.)
Apoi, DSouza a argumentat că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dăruit viața, nu sîntem în situația să ne plîngem că aceasta nu este perfectă. El a folosit exemplul unui copil născut cu un membru lipsă. Dacă viața în sine e un dar - a zis el - nu se greșește cu nimic față de noi dacă ni se dă mai puțin decît am dori. Ca răspuns, am spus că noi condamnăm mamele care consumă alcool sau droguri cînd sînt însărcinate. Atunci, din moment ce oricum dăruiesc viață copiilor lor, se pare că, urmînd logica lui DSouza, ele nu au greșit cu nimic față de aceștia.
În cele din urmă, DSouza a dat înapoi, așa cum fac mulți creștini cînd nu mai au ce să spună, afirmînd că noi nu sîntem capabili să înțelegem motivele pentru care Dumnezeu a creat lumea așa cum este. E ca și cînd o furnică ar încerca să înțeleagă motivele acțiunilor omenești, atît de neputincioasă este inteligența noastră, în comparație cu înțelepciunea nesfîrșită a lui Dumnezeu. (Același răspuns este dat, într-o formă poetică, în Cartea lui Iov.) Dar dacă abdicăm într-un asemenea fel de la capacitatea de înțelegere specifică rațiunii noastre, atunci ajungem să credem orice absurditate.
Mai mult, afirmația că inteligența noastră este neputincioasă în comparație cu cea a lui Dumnezeu implică tocmai enunțul în dezbatere - că există un Dumnezeu care este atotștiutor, atotputernic și bun. Or, realitatea dezvăluită de ochii noștri arată într-un mod mai plauzibil că lumea nu a fost creată de o asemenea ființă. Dacă totuși continuăm să credem într-o creație divină, sîntem obligați să admitem că acela care a făcut lumea nu poate fi atotputernic și bun. Trebuie să fie ori rău, ori neîndemînatic.
Peter Singer/b> este profesor de bioetică la Universitatea Princeton. Printre cărțile sale se numără Practical Ethics, Pushing Time Away, The Moral of the Story și, cea mai recentă, The Ethics of What We Eat.
traducere de Mădălina ȘCHIOPU
Copyright: Project Syndicate, 2008
www.project-syndicate.org
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
