| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Teodor BACONSKY | turn înclinat
Unitate și dezbinare
Știm că Biserica paleocreștină trăia eshatologic. Ritualul, abia schițat, ierarhia, abia conturată, dogma, abia întrezărită: iată aproximațiile unei vîrste spirituale care menținea realitatea mistică a hristocentrismului în tensiunea libertății fondatoare. Primele comunități așteptau Parousia, ceea ce favoriza un relativ laxism, de pildă, în administarea Botezului, care se putea face cu apă sau, în lipsă, cu nisip, aer etc., pentru că era mai important ca neofitul să fie inițiat în misterul Treimii decît să satisfacă x condiții formale.
De vreme ce respectiva așteptare mesianică nu s-a împlinit pe vremea generației post-apostolice, doctrina Apologeților s-a convertit într-o teologie a istoriei, hrană pentru un drum ceva mai lung. Însă schema originară - compusă din opoziția timp-eternitate - s-a reprodus ciclic, fie sub forma conflictului dintre charismă și instituție, fie sub aceea a fertilei complementarități dintre monahism și episcopat. Fapt este că eclezia preconstantiniană a trăit în cadre doctrinar-liturgice oarecum imprecise. Nucleul comunitar era permeabil în fața multiplelor influențe culturale venite dinspre mediile gnostice, (neo)platonice, orientale sau iudaice. Fervoarea ținea adesea locul învățăturii clare. Exista un sentiment al răscrucii. Se manifesta pretutindeni o psihologie colectivă a miracolului care operează asupra întregii omeniri, prin intermediul Sfîntului Duh. Primii creștini primeau mai curînd daruri, decît lecții. Pentru a replonja în atmosfera pe care cuvintele mele nu reușesc decît să o evoce, recitiți, bunăoară, Faptele Apostolilor.
Nu e aici locul să facem, chiar în efigie, o istorie a Bisericii universale. Am amintit acele clivaje și aștepări specifice Antichității creștine, doar pentru a introduce un episod de actualitate: mă refer la minicriza provocată în BOR prin inițiativa mitropolitului Nicolae Corneanu de a se împărtăși din potirul greco-catolicilor. Ați urmărit probabil agitația din preajma acestui gest, pentru unii smintitor, pentru alții profetic. Trebuie spus că, sub raport dogmatic, conduita ierarhului bănățean nu se susține. Bisericile de succesiune apostolică dialoghează pentru a restaura intercomuniunea (adică recunoașterea validității Sfintelor Taine săvîrșite în fiecare dintre ele), dar nici o decizie definitivă nu s-a luat deocamdată pe acest plan, în pofida "Documentului de la Balamand". Cele două (trei) ierarhii concurente nu au reușit să găsească formula prin care să-și împartă puterea sacramentală și să restaureze, ipso facto, unitatea văzută a Bisericii "peregrine" spre Împărăția lui Dumnezeu. Dacă rămînem ancorați într-un spirit "irenic" (pentru că tot vorbim despre frații greco-catolici), atunci nu avem de ce să întețim gălăgia demagogic-ofuscată pe care gestul ÎPS Nicolae a stîrnit-o în cercurile ortodoxe pretins "fundamentaliste".
La urma urmei, dacă Euharistia greco-catolică nu este recunoscută de către geloșii posesori ai dreptei credințe, tot ce se poate spune, în speță, e că mitropolitul bănățean nu s-a împărtășit de fapt cu Trupul și Sîngele Mîntuitorului. Ce atîta vacarm? Euharistia celebrată în propria Biserică e perfect valabilă pentru greco-catolici. Pentru catolicii de rit latin, Euharistia ortodoxă nu e valabilă, deși ortodocșii pot fi împărtășiți, în anumite condiții-limită, atent inventariate. Pînă una, alta, fiecare trăiește mistic, în propria Biserică, adevărul propriului crez. Dar asta nu înseamnă că asemenea "intersecții" se cer diabolizate. Nu e cazul să scoatem din dulapul cu vechituri noțiuni contondente precum "erezie", "eretic" și tot restul. Maximalismul de acest tip riscă să spulbere frumoasa moștenire pe care vizita lui Ioan Paul al II-lea la București ne-a transmis-o cu un deceniu înainte. Tulburător, deși nerecomandabil, gestul ÎPS Nicolae traduce măcar patosul de a căuta unitatea ucenicilor lui Iisus Hristos, pentru care se cuvine să lucrăm "cu timp și fără timp", în deplină ascultare.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
