| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Lucian MÎNDRUȚĂ | talon de participare
Detalii intime? Aici
Am început să uit care dintre rudele mele au murit. Mă trezesc cîteodată gîndindu-mă cu remușcare că n-am mai sunat de mult cutare mătușă de pe lîngă Piața Chibrit, că n-am mai trecut pe la bunici, că nu mai știu ce face unchiul cam bețiv și nici uncheșii din satul de pe lîngă Dunare pe care abia îl găsesc pe hartă.
Probabil că așa e cînd ai (avut) o familie mare: fiecare își face un loc în mintea ta, care devine ca o sufragerie uriașă capabilă să adune la masă zeci de oameni. Cînd ei se ridică și pleacă, trebuie să pui ceva pe scaunele alea. Și-atunci le aduci fantomele înapoi, le pui să vorbească, mai stai oleacă cu ele. Nu e greu și nici patologic: replici au rămas destule în urma morților. Le auzi încă glasul, înregistrat pe placa de patefon a amintirilor din copilărie. Nici măcar nu ți-e dor de ei pentru că ei, așa cum erau, sînt încă acolo. Doar că nu-i poți suna. Dar nici aici nu e vreo deosebire: nici cînd trăiau nu-i căutai prea des.
La 40 de ani ai mei, cele mai multe dintre rudele cu care am crescut sînt moarte. Reuniunea de familie din casa de la țară se mai poate întîmpla doar în minte: din șapte copii ai bunicilor rămîn cu adevărat doi strănepoți și încă unul pe drum. În 1980 dormeam cîte trei în pat, în noaptea de Paști. Acum are fiecare camera lui, iar dacă ciulești urechile, îi poți auzi pe ceilalți, care s-au dus, foindu-se încă, tușind, plecînd la o țigară pe prispă. Dimineața te aștepți să mai vină lume, însă te aduce cu picioarele pe pămînt numărătoarea: Mihai a plecat primul, apoi conul Georgică, apoi Mamaie, Anelușa, Ion, Tanța, Nenea Dan...
Între moarte și viață nu mai văd așa o graniță păzită, cu sîrmă ghimpată și grăniceri înțepați. Într-un fel, existența noastră a intrat și ea în Uniunea Europeană: trecem ușor, cu puține acte, din viață în locul de veci deja pregătit, cu cruce de marmură, pe care nu mai e nevoie decît să treci anul, căci numele se știe - sîntem o familie organizată. Cei care au rămas nu mai plîng așa de mult, tocmai pentru că știu ce urmează. Ca o naștere inversă, înmormîntarea se celebrează aproape, cu credința că rămînem împreună, orice-ar fi.
Străini mai în vîrstă, cu care ajung la astfel de intimități, îmi povestesc cu groază de sentimentul că urmezi tu. La mine în familie groaza lipsește de la cei aflați pe lista de priorități, tocmai pentru că mult prea mulți s-au dus ca să te mai simți bine aici. Atei și credincioși, așteptăm să ne întîlnim în nimic sau în veșnicie. Șansele sînt cam de 50-50, credea bunicul. O să vedem cum i-a fost norocul, pînă la urmă.
Pe vremuri, oamenii se apărau de moarte cu ajutorul statisticii, împărțind riscul în mulți moștenitori. Puțini mai fac în ziua de azi șapte copii: părinții vor să-și trăiască viața sau măcar să ia o bere în plus, în loc de două scutece. Familiile mari rămîn în istoria recentă, de care mai povestesc cîțiva. La fel ca ultimul război, care ne-a lăsat filmul acela celebru cu Bogart pe care nu l-a văzut nimeni, familiile mari sînt o legendă, trăită de milioane de români aflați acum în majoritate în cimitire. Din avion, povestea lor pare simplă și firească, la fel ca apa rece din fîntînă: o casă la țară pe la 1900, o bătătură plină de pici, trimiși cu greu la carte. Mulți ajung oameni mari pe la jumătatea veacului, se mută la oraș, se mută în pușcării, ies, rămîn fără urmași sau abia cu unu-doi. Sofisticarea include și lecția de egoism, iar vremurile pun capac peste avîntul demografic al României Mari. În nici cîteva decenii, România Roșie trebuie să-și forțeze cetățenii să facă mai mulți copii: ce mărturie mai bună vreți că un sistem e neprimitor, cînd natura nu mai are chef să-i mai livreze material uman?
Dar m-am dus prea departe, știți toate lucrurile astea. Ce nu știți, și nici eu, e cum să le spunem celor care au plecat c-am trecut săptămîna asta pe la ei. Cum să le dăm un semn, o mîngîiere, cum să le povestim că sîngele lor curge mai departe în nepoți care nu i-au cunoscut niciodată? Țineți cont că n-am încredere în spiritism, acatistul mi se pare birocratic, lumînarea la biserică e exclusă, odată ce contribuie la încălzirea globală. Ce e de făcut?
Să vă scriu vouă. Într-un fel, și voi sînteți familia mea.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
