| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Andrei GORZO | dilematograf
Dar adulții?
* Wanted (SUA, 2008), de Timur Bekmambetov; Hancock (SUA, 2008), de Peter Berg.
Virginia Woolf a observat odată (într-un eseu laudativ despre George Eliot) că în literatura engleză există puține romane demne de atenția unui adult. Dumnezeu știe ce-ar fi spus despre blockbuster-urile hollywoodiene din ziua de azi. Stînd într-o sală de cinema și așteptînd să se termine Wanted, pur și simplu mi s-a făcut rușine că, la cei 30 de ani ai mei, mă aflam acolo (singur: prietena mea aruncase o privire pe afiș și refuzase ferm să mi se alăture), că, fie și din motive profesionale, acceptasem invitația de a evada în acest vis umed acneico-puberal în care Angelina Jolie vine să mă salveze de la o existență de rîmă, introducîndu-mă într-o societate secretă de asasini și învățîndu-mă (prin metode pedagogice cum ar fi bătaia, bătaia și, nu în ultimul rînd, bătaia) să împușc aripile muștelor, să imprim gloanțelor mele cele mai șmechere traiectorii, să fac bombe vii din șobolani, totul ca să devin "stăpînul vieții mele" - adică un tip care nu se mai supune nici unei legi lumești, în schimb face tot ce-i spune un război de țesut. Nu, nu glumesc, și nici regizorul Timur Bekmambetov nu dă vreun semn cum că găselnița asta - cea mai tembelă din ultimii ani - i s-ar părea măcar un picuț comică: secta asta de supraoameni își primește ordinele de la un război de țesut. În țesătură sînt codate niște nume și fiecare dintre numele alea aparține unei persoane care trebuie ucisă "ca să se păstreze echilibrul lumii". Sau, în cuvintele șefului sectei (Morgan Freeman), "omori unul și poate salvezi o mie". Poate? Cum adică "poate"? Adică "poate nu"? Adică poți la fel de bine să greșești și să omori un nou Gandhi sau un nou Mozart? Ce-i drept, nici povestea lui Spielberg din Indiana Jones și regatul craniului de cristal nu rezistă la un interogatoriu prea amănunțit. Diferența e că acolo te poți bucura de arta spectacolului, pe cînd aici nu te poți bucura decît de un fel de pornografie tehnologică. Acolo ești în contact cu o minte vie, care debordează de umor și de muzicalitate și de dragoste pentru istoria cinema-ului, pe cînd aici ești în contact cu o minte goală de orice altceva în afara unui entuziasm masturbatoriu pentru tehnologie - pentru multitudinea de feluri în care poate fi filmat un glonte în zbor sau un cap explodînd sub impactul lui. (Și ce-a avut cu muștele și cu șobolanii? Nu sînt cel mai mare fan al acestor vietăți, dar metodele de dezinsecție și deratizare demonstrate aici sînt pur și simplu necivilizate.) În ultimă instanță, un divertisment de Spielberg e o celebrare a privilegiului de a fi viu, în timp ce un gunoi ca Wanted reduce viața însăși la statutul de gunoi. Sigur, e complet inofensiv - o invitație de a evada un pic din viața de toate zilele. Sau ar fi complet inofensiv, dacă invitația n-ar fi făcută cu un asemenea dispreț pentru viața de toate zilele. "Eu sînt stăpînul vieții mele" - declară supraomul nostru la sfîrșit, în timp ce glontele lui superdirecționat slalomează printre prăpădiții care lucrează în contabilitate și tremură în fața șefilor și acceptă să trăiască sub un papuc mai nașpa decît al Angelinei Joliei. "Tu ce-mi poți spune despre viața ta?" Îți pot spune "hai sictir". Eu măcar nu primesc ordine de la un război de țesut. Și nici nu omor oameni "ca să fac stabilitate din haos" - ceea ce, apropo, se cheamă "epurare". Ia zi-mi și mie ce marcă e războiul ăla de țesut. Pun pariu că "Pol Pot" sau ceva de genul ăsta.
Dacă aveți peste 15 ani și totuși trebuie să vedeți un film cu supereroi, mergeți la Hancock. Prima jumătate aproape că e demnă de atenția unui adult. Nu e o altă fantezie bombastică, menită să răzbune sentimentele de inadecvare ale adolescenței, ci o comedie care lucrează relaxat în interesul sănătății publice, dezumflînd un pic cultul ăsta agresiv (și, în ultimă instanță, laș) al supraomului. Hancock (Will Smith) nu e un supererou din ăla cu costum fistichiu, ci o haimana cu căciuliță de homeless, care întîmplător poate să zboare și să respingă orice proiectil. El face fapte bune, dar le face în sictir și adesea cu sticla în mînă, provocînd invariabil mai multe stricăciuni decît ar fi provocat răufăcătorii dacă i-ar fi lăsat să-și vadă de treabă. (Ce-i drept, de păcatul ăsta se fac vinovați și ceilalți supereroi, dar ei măcar au costume fistichii, în timp ce Hancock - care consideră că alea sînt costume "de homo" - e un zero absolut la capitolul prezentare). Drept care lumea îl huiduie, iar el e supărat pe lume. Filmul spune povestea reabilitării lui, sub îndrumarea unui PR-ist idealist. Din păcate, povestea asta simpatică nu ajunge decît pentru o jumătate de film, iar jumătatea a doua - în care Hancock nu mai e un zeu în mizerie, ci un zeu adevărat, tratat de realizatori cu toată pompa aferentă (o soție de aceeași condiție zeiască și un Götterdämerung bubuitor) - strică aproape tot efectul.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
