| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Matei FLORIAN | audio și n-am cuvinte
Îmblînzirea ghețarilor
* Sigur Rós, Me∂ su∂ í eyrum vi∂ spilum endalaust, Beggars XI, 2008.
În plin sezon estival, nu găsesc ceva mai diafan-răpitor și tulburător-improbabil decît imaginea unui casetofon proptit de un șezlong pe plaja din Mamaia, din care să răsune suficient de tare cel mai recent album Sigur Rós. Și mi-e greu să-mi închipui ceva mai delicios decît întrebarea revoltat-cetățenească "ce asculți domle aici?!", urmată de răspunsul firesc "Me∂ su∂ í eyrum vi∂ spilum endalaust!". Nu bag mîna în foc, dar sînt tentat să cred că în pronunția răspicată a cuvintelor me∂ su∂ í eyrum vi∂ spilum endalaust trebuie să existe un cod secret capabil să-i buimăcească, măcar și pentru cîteva clipe, pe toți cetățenii revoltați ai plajelor din România. Pentru toți aceia, însă, care țin să nu strivească corola de minuni a lumii, am o veste bună: are prea puțină importanță cum se pronunță și ce vor fi însemnînd cuvintele tainice, atît timp cît Sigur Rós cîntă o muzică în care silabele și înțelesul lor sînt doar un pretext pentru exerciții de levitație. Ca în orice fel de minune care se respectă, nu logica și realitatea palpabilă sînt lucrurile de luat în seamă, ci incantația și vibrațiile ascunse. Or, vrem nu vrem, limba aceasta ciudată (care nu este nici măcar islandeză, ci un fel de islandeză eterică) pare desprinsă din basmele cu troli și ghețuri veșnice și, mai presus de orice, nu uită să pomenească de vulcani adormiți și de jerbe de apă fierbinte. Apoi, nu trebuie uitat că orice limbă vrăjită are nevoie de o voce vrăjită pentru ca tonurile și accentele să se armonizeze, pentru ca rostirea să capete unduirea potrivită, iar melodia să se descotorosească de ciudățenia ei posacă. Nu încape îndoială că, fără vocea lui Jónsí Birgisson, notele palide, prelungi, șoptite, de cele mai multe ori monocorde și doar arareori vitale și comune ale celorlalți băieți din Sigur Rós s-ar fi înscris într-un simplu experiment minimalist. Cu această voce însă, mai mult reflexivă decît melancolică și mai degrabă plutitoare decît lacrimogenă, toată incandescența aflată sub ghețuri se trezește la viață, stranie și, da, cu adevărat vrăjită. Înrudită cu cea a lui Thom Yorke, partitura lui Birgisson are însă mai puține motive de angoasă, contorsionările lipsesc cu desăvîrșire, iar sunetele rămîn constant acute, înalte și imponderabile. Ca să ajungi în inima lor, islandezii nu urmeză calea știută a refrenelor sau a plaselor de siguranță, ci mizează pe o ardoare persuasivă în stare să topească și cei mai inflexibili ghețari. Tocmai aici, în această joacă de-a îmblînzirea ghețarilor, Sigur Rós se despart de tema, să-i spunem facilă, a unui exotism nordic, ca să vireze cu toată forța într-o zonă pe deplin importantă. Toate cele cinci albume ale lor de pînă acum, cu siguranță dificile, greu clasificabile și aparent monotone, scobesc adînc în coaja de gheață și singurătate, ca să dezvăluie o vibrație mai caldă decît ne-am fi așteptat. Singulari în peisajul muzical al secolului XXI, Sigur Rós au fost întotdeauna priviți de critică nu ca o sperietoare nordică, ci ca una dintre acele formații esențiale, cu desăvîrșire noi și expresive, după care am tînjit întotdeauna. E greu de spus dacă albumele lor pot face cu adevărat prozeliți și e mai mult decît improbabil ca trupe britanice, americane sau, știu eu, portugheze, să fie în stare să le urmeze calea fără a se acoperi de ridicol. În orice caz, cel puțin cu primele două melodii ale albumului Me∂ su∂ í eyrum vi∂ spilum endalaust, "Gobbledigook" și "Inní mér syngur vitlesingur", islandezii se arată pentru prima oară ceva mai dispuși să pactizeze cu stilurile zilei, să devină mai tereștri prin sunetul în forță al tobelor, iar vibrația înaltă să își piardă din intensitate, pentru a se apropia de un calapod indie de sorginte britanică. Din acest punct de vedere, noul album este, hotărît lucru, și cel mai accesibil, dacă nu atipic, din cele pînă acum. Pînă la proba contrarie însă, termenii "comercial" și "Sigur Rós" rămîn pe mai departe o alăturare împotriva firii. Ar fi însă mare păcat ca acesta să însemne semnalul de retragere de pe colinele înghețate, mai ales cînd pietrele de încercare rămîn clasicele, etericele și nesfîrșitele piese "Festival" și "Ára bátur". Pe această cale, doresc să adresez un îndemn tuturor iubitorilor de scheme excentrice, să încerce, la ceas de seară, dansul aurorei boreale într-o discotecă din Mamaia.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
