| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Simona SORA | puzzlecturi
Poeme de ocnă
* Viviana Mușa, Școala specială (Special school), prefață de Radu Andriescu, traducere în engleză de Patricia Rădoi, Editura Trei, 2008.
Prin 2006, într-un dosar dilematic despre autism, am publicat un poem scris de un tînăr autist din Germania, Birger Sellin, din volumul intitulat Nu mai vreau să stau în mine, apărut la Editura Kiepenheuer & Witsch, Köln, sub îngrijirea lui Michael Klonovsky, jurnalist la Focus. Poemul "Mesaj dintr-o temniță autistă", tradus de doamna Magdalena Schubert pentru Dilema veche, era de o rară stranietate, ca o incantație fără scop: "compun abia acum un cîntec despre bucuria vorbirii / un cîntec pentru autiștii muți să-l cînte în cămine / și ospicii / unghiile furcilor sînt instrumentele / cînt acest cîntec din străfundul iadului și-l strig / tuturor nevorbitorilor de pe pămînt". E poezie? Nu știu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează.
Mi-am amintit de poemul lui Birger Sellin din acel volum devenit best-seller și tradus în peste 10 limbi, citind Școala specială. Cele 23 de poeme din cel de-al doilea volum de poezie al Vivianei Mușa, traduse în engleză de Patricia Rădoi (regizoare și profesoară de "Film Studies" la Londra), mizează tot pe articularea exterioară a unor interioare distruse, pustiite, intransmisibile în fond. Autoarea, psiholog de meserie, specializată în psihopedagogia copilului cu nevoi aparte, a lucrat în mai multe școli speciale din România și Franța. Poemele din acest volum reprezintă, într-un fel, "punerea în cuvinte" a acelor experiențe-limită, din perspectiva intimă a copiilor; în alt fel însă, în poemele Vivianei Mușa (sau în desenele ei din carte) e vorba despre sine, despre propria copilărie și adolescență, despre pustiire în general și despre improbabila refacere interioară după traume majore. Prefața semnată de poetul Radu Andriescu, colată însă ingenios din mailurile-mărturisiri ale Vivianei Mușa, joacă tocmai pe limita fragilă dintre vocile infantile asumate în carte și propria voce poetică - amestec identificator-recuperatoriu extrem de autentic: "eu... am «lucrat» de cînd mă știu cu astfel de copii într-un fel sau altul. Am un văr cu autism. Acum el are aproape 40 de ani, dar am copilărit împreună. Apoi am tot avut în preajmă copii accidentați... Am avut și o educație super religioasă, chestii legate de ajutor reciproc, blîndețe, povești de genul ăsta... Bunicul meu era cîntăreț în strană, la biserică - «dascăl» se zice în zona Buzăului - și toată copilăria am fost identificată ca făcînd parte din familia cu funcție religioasă a satului... De aici mi se trage un anume gen de activism, iubire, compasiune, devotament... Așa că... era firesc cumva să devin preoteasă... sau medic sau asistent social... sau psiholog... sau iubită de poet boem:) Toată adolescența am avut coșmaruri legate de copii pe care îi salvam din diverse accidente... Mi-a trecut, după analiza personală. Încercam să mă salvez pe mine, de fapt". Identitățile copiilor "salvați" în aceste poeme de ocnă sînt, de altfel, întotdeauna incerte: Maria din "Gemenele", păzită de sora ei sacrificată; Lucian din "dacă Lucian nu vorbește, poezia despre el o scriu eu, care l-am văzut"; Stelică, cu forma sa masculin-feminină, la marginea omenescului; contorsionatul Ciocârlan. Ei sînt "povestiți" de un copil-martor, un "eu" mobil care îi articuleză într-o ipostază de coșmar mecanic sau care le dă cuvîntul, amestec de fantasme, frici și voci străine: "da de ce să știu să scriu / dacă știu să desenez? / E la fel. / Atingi gura monstrului direct în cer / și nu te mai părăsește nimeni... Nici nu știu cum e mai bine: să ai mamă sau să nu ai... / Aicea mică e desenată mama mea, / am făcut-o mică așa că dacă e să încerce să mă mănînce / să fie doar așa la glumă, ca o mușcătură de țînțar. / E bine să te scarpini după țînțar, / că ai o treabă".
Poeme despre cruzime, indiferență, arierare, textele Vivianei Mușa șochează mai ales în zonele - rare - luminoase (personaje precum "doamna Jeni", căreia îi este dedicată cartea, sau "domnu Vasilică", îngrijitorul), picături de omenesc fără de care coșmarul ar fi insuportabil. Bunătatea nu e, pentru copiii din Școala specială, decît un accident, o pauză de respirație - memorabilă și destabilizatoare - în plin coșmar: "8 martie / e ziua cînd vin inspectoarele și cîntăm / de ziua ta mămică și primim ajutoare / facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mîinile brici - și știe să facă tot felul de crenguțe înflorite / din toate pungile și gunoaiele. / Cînd vine vorba de familie te cam bufnește rîsu / și se face pielea de găină. / Familia este o planșă urîtă și plină de praf / care stă în magazie / pe care scrie romdidactica. / Are și bunici".
E poezie? Nu știu, dar cred că e cel din urmă lucru care contează.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
