| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Lucian MÎNDRUȚĂ | talon de participare
De ce nu iubim copiii?
Femeia care a ucis copilul pe care-l avea în grijă e doar un accident de cruzime. O pată mică de sînge pe obrazul proaspăt bărbierit al sistemului de ocrotire a copiilor nedoriți ai României. Am rezolvat cu orfelinatele, am trecut peste pozele cu copii handicapați legați de paturi. I-am ascuns pe toți sub preșul gros al așa-zisei familii cu plată. Am luat iadul mare, instituțional, și l-am împărțit în iaduri mici, discrete, de mic litraj. Copiii sînt însă la fel de chinuiți, sînt sigur de asta - iar cel omorît nu poate fi decît un copil fericit c-a evadat dintr-un sistem concentraționar făcut în casă, la fel ca tăiețeii sau cozonacul. N-am nici o dovadă pentru asta, firește, în afară de cunoașterea empirică a concetățenilor mei (între care doamna educatoare care te bate cu nuiele la tălpi e doar un detaliu autobiografic). A, ba mai e ceva: știu sigur că nu ne iubim copiii.
Se vede la fiecare pas, de altfel. România e printre cele mai neprietenoase locuri pentru ei. Nici nu știu de unde să încep: de la naștere, ba chiar dinaintea ei: screening-ul pentru malformații, examinarea periodică a fătului: toate astea sînt oferite pe piața medicală la preț de bijuterii, ca accesorii de lux. Vine apoi nașterea, operațiune riscantă într-o lume medicală cu tot mai puțini medici buni rămași în țară. Apoi mergi acasă cu copilul și descoperi c-ai sosit cu el într-o lume în care toată lumea îl urăște.
S-o luăm pe rînd. Pe copilul tău îl urăsc vecinii: nici unul nu va da muzica mai încet ca el să doarmă. 90% îți vor servi chiar replica aceea care concurează la titlul de slogan pentru brandul național: "Ce, te-am pus eu să-l faci?". Apoi, pe copilul tău îl urăsc arhitecții, care nu-și pot imagina că și la bloc, la alimentară, la administrația financiară și cine știe unde vor fi părinți care vor dori să intre cît mai ușor cu căruciorul. Pe copilul tău îl urăsc toți primarii și toți dezvoltatorii imobiliari, care se bat să-i ia spațiul verde și să-l transforme în case pentru alți copii condamnați să bată mingea pe asfalt pînă îi calcă mașina. Îl detestă constructorii de mall-uri, care nu-și închipuie că ai putea avea nevoie să-l schimbi la toaletă, îl disprețuiesc vecinii de masă la cîrciumă, care nu se mai pot opri din fumat, chiar și cînd copilul tău tușește de-și rupe plămînii. Copilul e neavenit în hotelurile scumpe din România, e interzis în anumite magazine de cash and carry (sau cel puțin așa era atunci cînd am încercat eu o vizită acolo cu doi băieți incapabili să răstoarne frigidere, acum vreo doi ani), e pedepsit cu ignorarea de patronii de restaurant, care nu se gîndesc că șnițelul cu cartofi prăjiți ar putea să fie tocmai lucrul care te face să te întorci la ei. Cireașa pe tortul nesimțirii publice e gunoiul, aruncat peste tot, fărîmițat și inspirat de generații de copii urbani, care se sperie cînd ajung prima oară într-un oraș măturat.
Copiii sînt extrem de prost priviți de stat. Cei care-i îngrijesc sau cei care-i învață carte sînt printre cei mai prost plătiți funcționari. Pe de altă parte, șoferii care ucid copii pe trecerea de pietoni sînt scăpați tot cu ajutorul organelor statului. Copiii n-au nici Internet mai ieftin, nici biblioteci publice care să le bage cartea sub nas, nici vreun avantaj în avioane, trenuri sau dirijabile. N-am avut niciodată sentimentul că, undeva, cineva în administrație ar crede că e un lucru bun pentru patrie că am trei copii acasă.
Norocul nostru e că la vîrsta la care li se întîmplă toate lucrurile astea neplăcute, copiii încă nu ne pot judeca. Cînd se fac mari e prea tîrziu și încep și ei să se poarte urît cu copiii altora sau ai lor pentru că asta e tradiția.
Stai și te întrebi de ce se întîmplă asta, într-o țară care se mîndrește oficial cu grija față de cei mici. Freud ar zice ceva despre lipsa de iubire în copilărie, la nivel de mase. Alții ar vorbi despre tradiția decrețeilor, copiii nedoriți. Uite că au trecut 20 de ani, și copiii doriți sînt la fel de prost tratați ca ăia extrași cu forța din amărîta de viață sexuală a națiunii.
Tocmai de aceea eu zic că femeia care merge la pușcărie stă acolo pentru noi toți. Pentru că toți sîntem vinovați, un pic, de cruzime față de copii. Eu l-am făcut, eu îl omor, știți expresia asta? Încercați s-o traduceți, vedeți dacă vă înțelege cineva.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
